Mircea Radu IACOBAN

L-am „ciupit” cândva, în această rubrică, pe profesorul Nicolae Georgescu, în chestiunea presupusei asasinări a lui Eminescu, şi-mi pare rău. Nu pentru că, între timp, mi-aş fi schimbat opiniile; regret doar faptul că, în focul polemicii, am tratat un eminescolog de certă valoare (Georgescu) la un loc cu un amator încăpăţânat (Cernăianu) ce nu se sfiieşte să recurgă la omisiuni şi chiar falsuri în susţinerea teoriilor sale. (La urma urmei, adevărata asasinare a lui Eminescu abia acum se petrece, când i s-a depus „cadavrul în debara”, cerându-li-se imperios românilor despărţirea de Luceafăr.).

Ultima carte datorată lui Georgescu, „Scrisul ca o taină”, este o adevărată bijuterie prin exemplaritatea cercetării filologice şi coborârea în amănunţimi şi fineţuri de nebănuită acuitate. Ar fi, după socoteala noastră, a opta sau a noua carte ce i-o dedică lui Eminescu (chiar dacă sumarul mai indică şi preocupări colaterale, în care opera poetului furnizează doar textele necesare exemplificărilor diverse).

Fost slujbaş la Biblioteca Academiei, profesorul Georgescu a avut răbdarea unor nesfârşite lecturi paralele, aşezând manuscrisele eminesciene într-un vizavi adeseori incomod cu principalele ediţii, de la Maiorescu încoace. După ce notează că „aceste observaţii ale noastre, privind virgulele şi apostrofurile eminesciene, sunt rodul a vreo douăzeci de ani de muncă singuratică şi par mai mult curiozităţi pentru cine le urmăreşte”, autorul se întreabă, pe bună dreptate: „Dar… mai avem noi, astăzi, acel buchet de savanţi care să foiască în Biblioteca Academiei pe lângă manuscrisele eminesciene, care să discute între ei până la epuizare fizică cutare lecţiune eminesciană şi apoi, a doua zi, s-o discute iarăşi şi iarăşi?” Nu, cu certitudine, nu mai avem. Îl văd, fără urmă de ironie, pe N. Georgescu în postură de ultim mohican, încheind şirul acestor cărturari, cu atât mai mult cu eminescologia coboară nemeritat într-o oarecare desuetudine, nu prin epuizarea cercetării, ci prin acutizarea contestării tâmpe, snoabe şi inculte a creaţiei poetice eminesciene.

Recenta contribuţie a lui Georgescu, intitulată cu tâlc „Scrisul, ca o taină” , demonstrează că, nu de puţine ori, buna intenţie a editorilor (cu Maiorescu în frunte) a deformat gândul şi intenţia poetului, determinând lecţiuni devenite tradiţionale, de acurateţea cărora acum nimeni nu se mai îndoieşte. Supunerea post-festum a unui text poetic regulilor gramatical ulterior împământenite (dar chiar şi ale vremii sale), se spune în carte, „riscă să-l scoată din zona vie a vorbirii, îl osifică, îl face bun de pus la muzeu (…) Literatura română s-a gramatizat sută la sută (ehei, de-ar fi chiar aşa! - n.n.), cuvintele cad în cărţi direct din dicţionarul ortografic, ortoepic şi cum i-o mai fi spunând, scriitorii au devenit cei mai docili emuli ai lingviştilor şi grămăticilor.”

Lingvist şi grămătic împătimit este şi N. Georgescu, numai că el parcurge drumul invers, de la îndreptare către presupusa eroare, ceea ce-i prilejuieşte adesea revelaţia că nu asta a vrut să spună ori să sugereze Eminescu. Păcătoasele de virgule post-postate schimbă sensuri, apostroful (ştiaţi că există trei categorii de apostrofuri?) aşişderea, cratima reaşezată nu-i de acolo şi deformează accentul afectiv prin preferarea celui logic: „…această gramatizare excesivă a textului aduce logica formală în dauna sentimentului, scoate, de fapt, fiorul poetic, lăsând în urmă psihologie…”sara suflu-n lumînare” devine „sara suflu-n luminare” şi se demonstrează că, în vremea lui Eminescu, „luminare” avea un sens complementar, identificabil şi-n alte scrieri, convingător citate. Georgescu corectează şi lecţiuni de neclintit. „

Cele mai multe dintre argumentele filologice la care se apelează în carte sunt de necontestat, cele de altă natură pot fi, uneori, discutabile. De pildă (p.289), referindu-se la versul „De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot”, autorul crede că se află în faţa unui paradox: „un glas, - fie el şi de clopot – nu coboară în văi, ci urcă din văi.” Mă tem că n-are dreptate: bisericile românilor sunt construite, de regulă, pe forme dominante de relief, astfel că, firesc, „tânguiosul glas de clopot” coboară, aşa cum l-a perceput poetul. Evident, mărunţişuri, De nediscutat rămân, însă, greşelile de tipar care, într-o carte închinată acurateţei în toate, adusă până în pragul detaliului grafic, sunt cât se poate de deranjante. Cine ştie dacă nu cumva, peste ani şi ani, vor fi căutate sensuri ascunse în aceste simple erori de tipar? Lăsând gluma, „Scrisul ca o taină” este o carte-eveniment.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Taina scrisului.

Comentarii