Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Are un fin slujbaş la Poliţia de Frontieră, ăsta i-a şoptit informaţia, cu o singură straşnică poruncă: să tacă mormânt. Cuiva, totuşi, a trebuit să-i destăinuie secretul, doar n-o să se ducă la pescuit de unul singur. M-a ales pe mine şi-i sunt adânc recunoscător, fiindcă anul acesta n-am izbutit nici o ispravă în Deltă, Prutul a fost neprietenos, când prea umflat, când prea scăzut, iar la iazurile furajate, unde se prinde mereu acelaşi crap-stas, adevăratul pescar ajunge doar când îi ruginesc sculele şi n-are încotro. Primesc instrucţiuni: să nu suflu vorbuliţă nici lui Mişu, nici lui Gică, şi mai ales lui Nae, oricâtă tovărăşie de expediţii ne leagă. După ce, azi, luăm caimacul, le-om spune şi lor…
Nu merge cu maşina lui, că are ştergătoarele defecte, dar n-o să fie bai, fiindcă oricum e ceva cale de umblat pe jos şi o să lăsăm Loganul (meu) la asfalt. Aşa şi facem: în marginea unui cătun colbăit, aşez maşina sub un castan tehui – jumătate sfarogit, jumătate înflorit aiurea, în plin octombrie. „Să fie clar – mă dăscăleşte amicul – n-o să defilăm prin sat cu sculele în spinare, că se prind toţi şi chiar mâine scot perdelele de la ferestre şi le transformă în năvoade, cum au făcut şi la inundaţiile de anţărţ. Adio peşte, adio baltă de taină.” Aşa că ocolim îndelung pe sub dig, apoi ne tăiem cărare printr-o perie aspră de mladă. Am în spate un rucsac cât o ladă de zestre, în care-i grămădit inventarul regulamentar: un chintal de mulinete, cutii de bere, termos cu cafea, de-ale gurii, apă minerală, râme negre, râme roşii, mămăligă pentru momâi şi cubuleţe, şrot de floarea soarelui, viermuşi graţioşi, în perpetuă vânzoleală browniană, forface, plumbi de rezervă, minciog, clopoţei, juvelnic, pelerină de ploaie, prosop, burete legat cu şnur etc. etc. De gât mi-am atârnat binoclul şi geanta cu acte, că dincolo de fâşia arată e teritoriul nimănui şi grănicerii te dibuie prin termoviziune.
Pe umărul stâng am agăţată husa cu lansete, cu mâna dreaptă tăbârcesc scaunul pliant. Ce mai încolo-încoace, nu-i plăcere mai mare decât să hălăduieşti toamna prin natura patriei – dacă n-ar fi rugii de mure care agaţă cizma mereu, aşa că o ţinem tot într-o călcătură tare şi-o călcătură moale. Ciudat, şi murele s-au zăpăcit, nu numai castanii: au înflorit încă odată, aiurea şi fără rost. Cârâie fazani. Pretutindeni, râmătură de mistreţi, chenăruită cu şirag de urme proaspete. „Şase! – sunt avertizat – lasă-te jos, vine o căruţă pe dig!” Ne pitim după o tufă de porumbe. N-am fost văzuţi. Aşteptăm să dea telegarii cotul şi trecem digul aproape pe brânci, să nu ne repereze ciobanul de pe dealul celălalt. Îl văd prin binoclu: vorbeşte la telefonul mobil, n-are ochi şi, mai ales, urechi pentru comandoul nostru. După dig începe o nesfârşită schinăraie.
Primul pas stârneşte întâiul nor de ţânţari. Al doilea, pe următorul. Ceaţa bâzâitoare avea să ne însoţească tot drumul. Am o singură mână liberă şi-o fac elice. Degeaba. Rămân în urmă ţânţarii sătui, roiesc cei rupţi de foame. După al treilea kilometru, încep problemele la L4-L5 şi tânjesc abitir după cada de baie în care, atunci când mă aflu printre bulbuci, mă visez la pescuit. C-aşa-i omul, totdeauna vrea altceva… Amicul îmi arată, la muchia zării, un alt dig, cu sălcii, la vreo doi kilometri, după care s-ar ascunde balta minune. În cele din urmă am ajuns – nu mai spun cum şi în ce hal, cu scaieţi şi-n suflet, zgâriaţi de mladă, ciuruiţi de bestiile bâzâitoare şi cu şalele hrentuite. Ne tragem răsuflarea sub digul abrupt, după care, târâş-grăpiş, îl trecem. Iată balta: liniştită, maiestuoasă, limpede, adevărat vis.
De cealaltă parte a digului, aliniate la umbră, Dacia lui Nae, Trabantul lui Gică şi motocicleta lui Mişu.
