Mircea Radu IACOBAN

Scenă (autentică) de roman şi, mai ales, de film: miezul zilei de 22 decembrie 1989, la poarta cimitirului. Înmormântare simandicoasă – răposase cunoscutul profesor universitar D., şef de clinică etc. etc. Doctorii-învăţăcei, cu cravate negre şi chipuri mohorât asortate, aşteaptă maşina de la pompe funebre. Vor prelua sicriul la poartă şi-l vor purta apoi, pe lunga alee în pantă, până la biserică.

Decembrie cald şi făr-de zăpadă; o pală de vânt tomnatic împrăştie frunzele troienite pe caldarâm. Fiecare dintre cei şase emuli desemnaţi cu onoranta însărcinare este, într-un fel sau altul, dator-vândut profesorului, cu sprijinul căruia şi-a început cariera, fie în clinică, fie la catedră, şi, mai ales, şi-a consolidat-o cu doctoratul privegheat ori păstorit de prestigiul decedatului. Soseşte carul funebru şi începe operaţiunea de scoatere a sicriului „clasa I-a”, greu, cumplit de greu: stejar natur, mânere de bronz, capac ornat cu feronerie masivă. Trei doctori de-o parte, trei de cealaltă, ajutaţi de şofer şi de miliţianul de la poartă, izbutesc să-l aburce pe umeri, dar se ivesc probleme cu potrivirea paşilor. Care a pornit cu stângul, care cu dreptul, aşa că se impune o scurtă oprire în vederea unui start mai organizat. „Hai, cu stângul, acum!” – se aude o comandă şoptită. Doctorii nu prea-s deprinşi cu astfel de crâncenă opinteală şi nici nu şi-au închipuit că fostul lor profesor, ajuns adevărată umbră în ultima vreme, ar putea cântări chintale pe ultimul drum. Cum-necum, cortegiul izbuteşte să parcurgă câţiva metri pe Golgotă, găsindu-şi un oarece ritm marcat prin paşi trudnici şi târşiţi. Iar înainte, mult mai este! Brusc, apare în goană tânărul medic R.L.; se apropie de purtătorii sicriului, pe dreapta, şi-i şopteşte precipitat şi gâfâit colegului M.P.:

- Ceauşescu a fugit!

De sub raclă, o voce neîncrezătoare:

-         Ce spui, mă?

-         A fugit Ceauşescu!!

Coşciugul începe să salte ciudat din momentul în care vestea o află toţi cei şase, fiecare primind-o în felul lui. Nimeni nu mai ţine pasul, zici că acu-acu cortegiul o să se poticnească, se prăbuşeşte sicriul, cade mortul… Dimpotrivă: găsindu-şi subit neaşteptate resurse, cei şase, cuprinşi de nestăvilit elan, o iau aproape în fugă, leapădă povara pe treptele bisericii şi o şterg înapoi, gesticulând şi fluturându-şi cravatele de doliu. Din spre oraş începe să tălăzuiască vuietul mulţimii şi al claxoanelor. În biserică, familia nu înţelege nimic…

Până aici mi s-a povestit. De aici încolo, fantazez. Cum ar continua scena un cineast japonez? Probabil, sicriul va fi depus cu solemnitatea cuvenită, după care, la căpătâiul mortului, secretarul de partid îşi va face cuvenitul harakiri. Hollywoodul ar imagina un duel cu pistoale între cei şase purtători de raclă (vechi poliţe neplătite…), iar eroul supravieţuitor ar umfla singur sicriul, ducându-l eroic, pe brânci, până la capătul capătului. Ruşii ar pune-o pe Nataşa să aducă vestea izbăvitoare, la auzul căreia, iubitul ei Ivan, abia întors din lagăr, ar suferi, de bucurie, un necruţător atac de cord, prăbuşindu-se pe lespedea ce acoperă mormântul unui rus alb. Coroanele copacilor dansează lent, gen „Zboară cocorii”. Nemţii, probabil în ideea că befel ist befel, i-ar pune pe cei şase să-şi continue truda în pas de gâscă, şi nu i-ar opri decât la confirmarea ştirii din gura lui Goebells. Indienii ar schimba ritmul lent al muzicii triste din fundal cu o acută revărsare de note tonice şi entuziaste, punându-i pe cei şase să-şi poarte povara în pas de dans parşiv şi languros. Sergiu Nicolaescu, evident în rolul principal -  recte, al decedatului din raclă, va învia spectaculos la auzul veştii. Scoţând la iveală două pistoale, ar ciurui gazeta „Scânteia”, cu chipul tiranului, adusă de vânt. De undeva, dintr-un cavou, ar răsuna un strigăt disperat:

- Nu trageţi, sunt eu, Lăscărică!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Macabră.

Comentarii