M-a vizitat un proprietar ieşean ce dispune, în marginea Iaşului, de un adevărat orăşel printre vii, sub o poală de pădure: cămine moderne şi azi (construite să adăpostească studenţimea venită la cules de struguri), o cantină-restaurant ce găzduieşte, acum, simandicoase nunţi municipale, spaţiu destul pentru amenajări sportive, ca să nu mai vorbim despre aerul ozonat al colinelor împădurite. Voia să pună toate acestea la dispoziţia unei şcoli de fotbal. Să adune, acolo, puştii promiţători din Moldova, să-i găzduiască, să le asigure condiţii de şcolarizare normală şi, în plus, să-i perfecţioneze într-ale fotbalului. M-a rugat să încerc a-l convinge pe Porumboiu, ca ultimă nădejde, fiindcă miliardarii ieşeni cărora li s-a adresat până acum i-au demonstrat, cu creionul pe hârtie, că-i de trei ori mai ieftin să cumperi portughezi şi columbieni gata formaţi. Numai că echipa naţională n-o poţi construi din „stranieri”! Nu l-am găsit pe Porumboiu atunci, se pare că l-a abordat chiar ofertantul, alegându-se cu acelaşi răspuns: nu interesează. Iar Piţurcă se învârte în eternul cerc de alintaţi cu moţ, din care doar trei-patru ating nivelul de performanţă pretins de fotbalul modern.
Aşa că nu trageţi din toate poziţiile în pianist – face şi el ce poate. Dar poate? Mă îndoiesc. N-are importanţă dacă selecţionerul a citit ori nu în viaţa lui o carte, câtă vreme boşii Federaţiei atestă acelaşi nivel sub-cultural (l-am auzit pe Lupescu reproşându-i lui Dragomir că-i… „anagramat” în loc de agramat – poftim cine dă lecţii de gramatică!), interesează doar priceperea într-ale fotbalului deprinsă meşteşugăreşte, după ani şi ani de luptă pe gazon. Piţurcă o are? Unde-i? La pauza meciului cu Lituania, n-a fost în stare să ofere nici un bob de indicaţie tehnico-tactică! Iar echipa juca taman cum o făcea „Minerul” Crucea pe tăpşanul din marginea Bistriţei: mingea înainte, fie ce-o fi, poate se alege ceva. Şi s-a ales praful!
Nici povestea cu atitudinea oribilă a jucătorilor faţă de ziarişti nu se cuvine citită chiar în cheie acuzator-lacrimogenă, fiindcă tocmai ei, gazetarii, i-au preschimbat pe alcătuitorii reprezentativei în idoli naţionali, scriind pagini întregi când îi apărea lui Tamaş un coş pe nas şi când pe Dică îl durea sfârcul urechii stângi. Acum, când am ajuns să ne temem de o echipă de amatori ce reprezintă un stat cu populaţie cât Fălticenii (Feroe), nu putem decât să subscriem fără rezerve spuselor lui C.T. Popescu: fotbalul nostru este „urât, lipsit de nobleţe, de etică şi de cultură sportivă, fiind practicat şi înconjurat de inşi primitivi, lacomi şi nesimţiţi, care primesc prea mulţi bani şi prea multă atenţie în raport cu ceea ce fac.” Până când? – asta-i întrebarea.