Mircea Radu IACOBAN

Câte odată, răul e şi spre bine. Casa în care s-a născut Alecsandri şi care adăpostea, la Iaşi, Muzeul Teatrului, a fost retrocedată. Îmi iau îngăduinţa să afirm că-i un gest profund anti-cultural, şi chiar anti-românesc.

Dacă, în Germania, cineva, înarmat cu orice soi de certificate de moştenitor, ar cuteza să ceară închiderea casei-muzeu în care s-a născut Schiller, s-ar crede că nu-i în toate minţile! Casa vornicului Alecsandri, probabil, cel mai vechi edificiu laic ieşean, reconstruită din temelie pe banii statului, se cuvenea răscumpărată, scăzându-se cheltuielile reparaţiilor capitale, spre a i se păstra destinaţia muzeistică. Ceea ce nu pare a fi interesat pe nimeni, aşa că noul proprietar, venit din Israel doar pentru a găsi edificiului o destinaţie lucrativă, a dispus evacuarea Muzeului Teatrului din oraşul în care s-a născut teatrul românesc! Incredibil!

Dar cum în fiecare rău sălăşluieşte şi o fărâmă de bine, când s-a procedat la alcătuirea ultimului inventar, în temeiul căruia cele peste 10.000 de exponate sunt, acum, lăcătuite în lăzi, muzeografa Laura Terente dă peste un manuscris, dacă nu chiar uitat, oricum, ignorat. Este vorba despre amintirile artistului emerit Aurel Ghiţescu, intitulate „O viaţă de om pe scenă”. Se pare că actorul care, în jumătatea de veac petrecută sub luminile rampei, jucând cam tot ceea ce constituie marele repertoriu naţional şi universal, nu le prea avea cu scrisul, aşa că pagina de titlu menţionează şi contribuţia generoasă a altor colegi: amintirile au fost „transcrise de Val Săndulescu, după notele lui Ion Aurel Manolescu”.

Cartea (dactilograma însumează aproape 300 de pagini) se adresează nu numai celor interesaţi de istoria teatrului, nu numai cititorului obişnuit al memorialisticii culturale, ci şi publicului larg: este scrisă fluent, cu căldură, dialogurile sunt credibile şi alerte, iar cantitatea de informaţie inedită privind România începutului de veac XX este impresionantă. La acest manuscris (sper să găsesc un sponsor, spre a-l preschimba în carte!) mă voi referi cu alt prilej. Deocamdată, semnalez prefaţa: un text inedit extrem de valoros, întins de-a lungul a 18 pagini şi datorat lui Victor Eftimiu, cel ce se considera, cu accepţia lui Maiorescu, „ultimul junimist”. Este mai puţin o prefaţă şi mai mult o spovedanie, o profesoiune de credinţă. Eftimiu, care s-a născut în Albania, şi al cărui mormânt de la Belu este şi acum îngrijit de Comunitatea Albanezilor (cărora, cândva, le-a vândut textul imnului naţional cu tot cu... muzica răs-cunoscutului „Trei culori”...)  scrie o adevărată odă închinată românilor şi României.

Este, probabil, una dintre ultimele pagini ale operei lui Eftimiu, care avea să moară peste doi ani, în 1972. A dus cu el „un cer întreg de amintiri / în pleoapele pe veci închise”. Legitimitatea prefaţatorului unei cărţi cu suveniruri din teatru i-o dă şi calitatea lui de dramaturg cândva la modă (”Înşir-te, mărgărite!”, „Omul care a văzut moartea” ş.a.), dar şi postura oficială în care s-a aflat din 1920 – director general al teatrelor.

Cele 18 pagini descoperite la răposatul Muzeu ieşean trec în revistă nu numai etape şi destine din istoria teatrului românesc, dar conţin şi extrem de preţioase mărturii privitoare la mari personalităţi ale culturii naţionale, a căror evocare i se pare datorie: „Uitarea mi se pare o trădare. Uitarea e suprema laşitate.” Aflăm detalii neştiute despre Ed. de Max, actor român ajuns la Comedia Franceză („Aş vrea să mă întorc în România, să mor societar al Teatrului Naţional din Bucureşti”), despre Ibrăileanu, Titu Maiorescu („L-am cunoscut la sfârşitul primului război mondial, în casa cumnatului său, Iacob Negruzzi” care „era încă plină de prezenţa nostalgică a Mittei Kremnitz şi a altor femei care au jucat un rol în viaţa amfitrionilor şi a lui Mihai Eminescu”), despre Sadoveanu, Mihai Codreanu, Sandu Teleajen, Andrei Oţetea, G.M. Zamfirescu, Otilia Cazimir, George Lesnea („singurul rămas din vechea gardă” ieşeană) ş.m.a. Scrie  fiindcă, aşa cum se tânguia într-o poezie, „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.” Îl vedem pe Ibrăileanu, copleşit de imaginea Bucureştiului interbelic: „Casele astea înalte mă ameninţă cu înălţimea lor. Mereu mi se pare c-or să se prăbuşească peste mine”. N-avea de unde şti că, după decenii, va sta să se prăbuşească şi casa lui Eftimiu, ornată cu rău prevestitoarea bulină roşie. Acolo, în str. Marcovici nr. 9, Eftimiu scria strofele închinate limbii române: „Alcătuire de cuvinte româneşti / Îţi văd prin veacuri inedita bogăţie / Întinerind pe zi ce-mbătrâneşti...” Limba pe care Preşedintele Institutului Cultural Român ne sfătuieşte s-o abandonăm, păstrând-o doar, cel mult, pentru înjurături...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului SURPRIZE: ULTIMUL JUNIMIST.

Comentarii