Când mă intersectam în traficul rutier cu o maşină a Camerei deputaţilor sau a Senatului, ca un om binecrescut ce sunt, dotat în plus cu un salutar simţ al valorilor, aveam pornirea de a saluta politicos: „Să trăiţi până la sfârşitul lumii, dom’ senator!” sau „Vă salut cu enorm respect, dom’ deputat!”. Dar rămâneam mereu cu salutul în aer, fiindcă la volan vedeam ori nişte puştani cu acnee remanentă pe faţă, ori nişte cumetre purtătoare de broboadă, care n-aveau totuşi cum face parte din Parlamentul ţării.
Târziu de tot am înţeles că maşinile de serviciu, primite de la parlament pentru a fi mânate în teritoriu, nu sunt şi nici nu vor fi vreodată folosite de senatorii şi deputaţii destinatari. Ele – autoturismele cu miros inconfundabil de benzină şi sudoare a poporului – sunt şofate de cuscrii, de mătuşile şi de odraslele parlamentarilor, care-şi săvârşesc micile învârteli cu aceste mijloace de transport familial în comun.
Prin extensie, se poate spune că toate rubedeniile parlamentarilor sunt şi ele nişte mici parlamentari, nişte parlamentari de categoria a doua, a treia sau a patra. De aceea, nici o reţinere nu au să care borcane cu murături în maşina parlamentului; să meargă la doftor cu maşina parlamentului sau să dea iama în femei, respectiv în bărbaţi, servindu-se de maşina parlamentului.
E-un trai şi-o viaţă cu maşinile astea, iar în legislatura trecută fiica unui deputat liberal, o mucoasă de-a unşpea, venea la şcoală cu maşina parlamentului. Simpatic de slugarnici erau poliţiştii, care salutau respectuos automobilul, inclusiv pe şoferiţa inclusă, neîndrăznind s-o întrebe dacă are permis de conducere; şi înţelept procedau, căci fătuca n-avea.
Poate că mă revolt şi eu fără vreo îndreptăţire, fiindcă armonia familială este esenţială pentru randamentul profesional al parlamentarilor. Dacă tuşa din Perieni ori cuscrul din Coţuşca sunt mulţumiţi, atunci şi dom’ senator e mulţumit, şi ce mai contează dacă pentru asta noi cotizăm la uleiul de motor, la benzina şi la piesele de schimb ale unor maşini de serviciu.