Mircea Radu IACOBAN

„Oare Oficiul pentru acordarea ordinelor şi medaliilor să fie atât de puţin informat încât să nu ştie (...) că nu merit nicidecum medalia ce mi s-a conferit?” Acest nemaiîntâlnit protest l-a semnat, în 1970, proaspătul decorat cu medalia „A XXV-a aniversare a eliberării patriei”, profesorul universitar ieşean Petru Caraman. Dacă nu mă înşel, este singurul caz în care, până atunci, o decoraţie acordată de Ceauşescu a fost refuzată public. Memoriul universitarului ieşean a stârnit valuri, urmate de un adevărat tsunami de note, informări, decizii, „minute”, astăzi complet uitate. Le-au găsit şi publicat, scotocind arhivele MAI, SRI, MAN, cercetătorii Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu (Ed. „Paideia”, colecţia „Documenta”, f.a.) Cum de regulă se proceda, au fost cerute caracterizări atât la organele locale de partid, cât şi forurilor ştiinţifice – Academia RPR, Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de filologie.

Cazul era fără precedent şi Consiliul de Stat, căruia îi fusese adresat refuzul, părea pur şi simplu năucit. Mecanismul acordării medaliei a fost, bănuiesc, simplu: s-a decernat tuturor intelectualilor semnatari ai memoriului adresat lui Antonescu prin care se cerea ieşirea României din războiul contra URSS. Semnase şi Caraman.

Nu-i singurul lui act de mare curaj: în 1940, a doua zi după asasinarea lui Iorga, a susţinut o conferinţă în care a condamnat vehement atât oribila crimă, cât şi mişcarea legionară în ansamblul ei. Motiv pentru care a fost trecut pe lista neagră şi ameninţat zilnic cu moartea. Un al treilea act de curaj, în vremile acelea de-a dreptul sinucigaş: a contestat public, după 1944, raptul teritorial prin care ni s-a luat Basarabia. Cântărite astăzi cu obiectivitate, fără „ira et studio”, toate cele trei proteste erau legitime şi îndreptăţite.

În 1944, războiul era de mult pierdut, asasinarea lui Iorga a deligitimat prin ea însăşi mişcarea legionară, iar despre răpirea Basarabiei... ce să mai vorbim! Securitatea avea, însă, propriile criterii de apreciere, aşa că profesorul a fost mai întâi dat afară de la catedră, apoi arestat şi ţinut şapte luni în anchetă fără nici o hotărâre judecătorească ori act administrativ. Caraman a fost un slavist eminent, cu studii la Cracovia (unde şi-a susţinut doctoratul) Varşovia, Viena, Praga, Belgrad, Zagreb. În 1934 a fost numit director al Institutului Român de la Sofia. Din 1938, a preluat catedra de slavistică a Universităţii din Iaşi. Interesant este că, spre cinstea lor, toate forurile ştiinţifice cărora li s-au cerut informări referitoare la fostul puşcăriaş, înfierat ca „duşman al poporului”, nu s-au sfiit să vâslească împotriva curentului (adevărat, şi vremurile se mai schimbaseră).

Filiala Academiei (sub semnătura lui Cristofor Simionescu) îl consideră „un om de ştiinţă de mare valoare”, Universitatea, la fel („om de ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvântului”), Facultatea de Filologie (decan. G. Istrate) subscriind („unul dintre cei mai valoroşi specialişti”). Ba chiar şi organele locale de partid (prim-secretar, Miu Dobrescu) nu se sfiesc să-l catalogheze drept „valoros om de ştiinţă”. Acest ultim referat conţine şi o mică minciună... bine intenţionată: vrând să sugereze că profesorul este în continuare activ şi util, afirmă că ar avea „o serie de lucrări ce urmează a fi tipărite la Editura Junimea”. Eram, pe atunci, directorul Editurii.

Caraman nu ne ofertase nici o carte. Ba mai mult: când l-am trimis pe redactorul Mihai Grădinaru să-i solicite fie un manuscris inedit, fie acceptul pentru a-i retipări, într-o carte, studiile despre baladele populare româneşti, explorările dialectale în Istria şi orientul Europei în pragul veacului XIV, mai că nu l-a dat afară din casă. Cum să publice el la o editură aparţinând sistemului care l-a persecutat şi întemniţat? Devenise ciufut, extrem de irascibil, definitiv supărat pe viaţă şi societate. La urma urmei, avea şi de ce. Nu putea uita tratamentul umilitor şi degradant pe care i l-a aplicat anchetatorul Onuţiu: „Mă întrebam uluit: ce a mai rămas din respectul pentru demnitatea omului -  ca să nu mai vorbesc de cea a intelectualului -  dacă cetăţeanul român cel mai nevinovat, precum mă socotesc eu, poate fi maltratat în aşa chip de un oarecare securist lipsit de scrupule şi fără teama de a da seamă în faţa cuiva de asemenea abuzuri?” Încheierea memoriul prin care Caraman refuză decoraţia este de o logică impecabilă: „Ori toate acuzaţiile ce mi s-au adus şi din cauza cărora eu şi familia mea am avut enorm de pătimit sunt cu totul nedrepte şi înseamnă că eu merit medalia conferită de Dvs., ori ele sunt juste – deci, eu sunt în adevăr un mare vinovat (...) şi, în cazul acesta, nu merit nicidecum să fiu decorat.”

Pas de răspunde la astfel de întrebare!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cazul Caraman.

Comentarii