Liderul pamfletelor mele preferate este „Omul care n-a scris nimic”, de Eugen Lovinescu, apărut în paginile gazetei „Epoca”, în 1919, peste nouă ani fiind republicat în volumul „Critice”.
Pornind de la paradoxul că Academia Română a primit în rândurile ei pe cineva lipsit de operă – Alexe Procopoviciu, profesor modest şi cumsecade din Cernăuţi – cu o ironie fină şi corozivă, Lovinescu face elogiul acestui înţelept, care-a găsit în sine forţa colosală de a se abţine de la scris: „A nu scrie nimic... ce mare merit... (...) meritul cel mai rar într-o ţară de intensă producţie literară...”
Gestul firesc al lui Lovinescu e să se încline în faţa impunătoarei instituţii care, aşa cum se cuvine pentru rangul înalt ce-l poartă, dovedeşte subtilităţi rafinate. „Pentru ce Academia ar recunoaşte numai meritul d-lui Iorga, muşcat de dintele zădărniciei de atâtea ori? D. Iorga poate fi criticat în atâtea sute de cărţi şi-n atâtea mii de articole! Era vremea ca Academia să se pună la adăpostul reputaţiei imaculate a unui bărbat, rămas fără prihană până la o vârstă la care scăpăm de obicei de ispitele frivolităţii scrisului.”
Dintotdeauna, acest diavol neadormit care e scrisul şi-a aruncat furnicăturile în populaţie, fiind greu de găsit cel cu floarea fecioriei literare imaculată. N-ar strica, poate, ca Uniunea Scriitorilor, într-o atitudine cu valoare de simbol, să premieze şi ea, măcar vreo zece ani la rând, nişte cetăţeni care se disting prin performanţa de a nu fi scris nimic.
Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar când văd grafomania – din librării sau de pe gardurile netului – îmi amintesc de „Omul care n-a scris nimic.” Dacă omul ăsta ar exista, mi-aş face din el un idol, pe care l-aş aplauda şi l-aş ovaţiona, până mi s-ar duce pielea de pe pălmi şi smalţul de pe coardele vocii.
( 8 aug 2008, 14:39:45