Mircea Radu IACOBAN

Să vezi şi să nu crezi: am în faţă o antologie de poezie patriotică! Nu-i spune chiar aşa în titlu, care se vrea prudent-neutru-explicativ („Cele mai frumoase 100 de poeme ale românilor despre ei înşişi şi ţara lor”), dar, în esenţă, asta e. Autorul, Petru Romoşan, îşi pune, în prefaţă, marea întrebare: „pe românii de azi îi mai interesează poezia scrisă în limba lor? Subiectul România le mai spune ceva?” Şi se mai întreabă, în continuare:”...oare să fie vremea aceasta cea mai nenorocită din istoria neamului românesc? Dacă ne uităm la clasa conducătoare – politicieni primitivi, rapace, distrugători, susţinuţi, pe faţă ori nu, de intelectuali pe cât de cultivaţi, pe atât de stricaţi, oportunişti, debusolaţi, dar narcisişti până la patologic – răspunsul nu poate fi decât afirmativ.”  

Chiar aşa să fie oare? Parcă-parcă tabloul e prea de tot negru. Românii au avut parte din belşug de perioade amarnice şi negre, fiecare generaţie considerând că a traversat cea mai jalnică epocă dintre cele sortite naţiei. Dovadă faptul că, încă de la începuturile literaturii noastre, specia cea mai cultivată a fost satira, consistent reprezentată până în momentul a în care cenzura a permis cel mult atacuri la adresa ospătarilor şi soacrelor. De la Alecu Văcărescu, în veacul XVIII („Şireată / şi stricată / s-a făcut societatea deodată”; „Fără sfială / Şi socoteală / Lumea-ntreagă minte şi înşeală”) la Caragiale „Şi joacă, joacă prost, da-i iese / Stau paf toţi bieţii gogomani / Paf! Din succese în succese / De douăzeci şi-atât de ani...”) satira a însufleţit pana lui Conachi, Asachi, Mumuleanu, Heliade, Alexandrescu, Bolliac, Rosetti, Ronetti Roman, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Vlahuţă, Arghezi, Goga, Voiculescu, Topârceanu etc. etc. etc.

Poezia „a ştampilat şi certificat întreaga noastră istorie modernă”, încercând să justifice şi să însufleţească iubirea de neam şi ţară, dar şi să îndrepte relele; satira, dacă-i cinstit rostuită, tot în stirpea poeziei patriotice se aliniază. Gestul lui Romoşan şi al Editurii „Compania” de a readuce în atenţie texte şi autori de care critica elitistă încearcă, orgolios şi păgubos, să se lepede, merită cea mai sinceră apreciere. Cât priveşte selecţia, aici e de discutat. Fiecare român cât de cât instruit poartă în suflet  sumarul propriei antologii, neîndoielnic subiectivă. N-aş crede, însă, că dintr-o astfel de carte este cu putinţă (iată că este!) să lipsească „Doina” lui Eminescu, ori „Oltul” lui Goga. Şi dacă îl antologăm pe Gh. Sion („Mult e dulce şi frumoasă / Limba ce-o vorbim!”), firească ar fi fost şi includerea celuilalt basarabean, Mateevici („Limba noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor cazanii...”) Aflăm, în Cuprins, subţirica poezie „Craiova revival”, a optzecistului Nicolae Coande, dar lipsesc, inexplicabil, prozo-poemele lui Sorescu („La Lilieci” – „Craiova văzută din car”). Fără nici o pagubă, versurile teribiliste ale lui Em. Galaicu-Păun ar fi putut ceda locul mult mai îndreptăţiţilor Labiş ori Nichita Stănescu. Romoşan este înclinat să trateze otova şi încrâncenat literatura ultimei jumătăţi a veacului XX, sfiindu-se să vadă şi să accepte că, în afara rumeguşului poeziei patriotice de doi bani („marfă calpă, defilare de lozinci”) au fost create şi destule poeme viabile mai izbutite decât cele parcimonios incluse în carte. Subscriem însă fără rezerve la exclamaţia autorului, tipărită pe coperta a IV-a: „Românii şi ţara lor – nu s-ar putea spune că tema e la modă!”

Se zice că modele-s trecătoare. Nădăjduiesc.

Nu pot încheia fără o îndreptate de istorie literară: Eminescu nu s-a născut la Ipoteşti, cum în general se crede, ci la Botoşani.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Poezie patriotică!.

Comentarii