Mircea Radu IACOBAN

Chiar să vezi şi să nu crezi! Citesc sumedenie de amintiri, jurnale intime, interviuri: n-ar lipsi din vreunul barem sugestia, dacă nu chiar declaraţia explicită că, în răposata orânduire, „intimatul” a avut amare suferinţe personale, dar şi luări de poziţie anti-sistem. Mai ales literaţii cad adesea în penibil, autozugrăvindu-se ca luptători de la pazuşopt, uitând (sau neştiind) că una dintre cele patru vinovăţii descrise de Jaspers este culpa politică: „fiecare om este co-responsabil pentru modul în care este guvernat”.    Alături de culpa criminală, culpa morală şi culpa metafizică, cea politică rezidă în acceptarea de ansamblu, decelabilă şi-n gesturile mărunte, care, prin repetare cotidiană, ajung să intre în rutina justificării „ordinul este ordin”. N-am fost, din păcate, o ţară de dizidenţi. Fiecare, în forul său interior, va fi trăit o anume tensiune a revoltei, dar câţi sunt cei ce au avut curajul ieşirii în agora?

Dacă te iei după ce se publică acum, ai zice că şiroia curajul opiniei, că nu fitile, ci bombe ascundea fiece vers! De-a dreptul mincinoase sunt necroloagele. Nu le-am acordat prea mare atenţie, fiindcă, nu-i aşa, despre morţi, numai de bine. Ia să le luăm la bani mărunţi. Despre prozatorul S.B., Dumnezeu să-l ierte, aflăm că, în vremea lui Ceauşescu, a fost arestat. Şi chiar a fost (eram de faţă): fiindcă a refuzat să cureţe cartofi, la cazarmă, a-ncasat pedeapsa unei nopţi de arest şi a dormit pe carâmbul cizmelor, la arestul unităţii, alături de alt „dizident” ce nu-şi lustruise ca lumea puşca. Criticul Z.S. ne apare, în oglinda cernită a unui necrolog, ca „rezistent” căruia i se interzisese semnătura. Lui, eternul subiect al ironiilor noastre, tocmai pentru că-i aflai semnătura în orice publicaţie deschideai, de la Oradea la Zimnicea!

Într-un interviu publicat recent, un coleg de generaţie menţionează (cu tâlc!) că sus-semnatul a luat cuvântul, la o întâlnire cu Ceauşescu, alături de Eugen Barbu. Simpla alăturare a numelor sugerează o identitate a intervenţiilor. Noroc că, între timp, s-au publicat stenogramele, de unde se poate vedea (n-am făcut niciodată caz!) că, atunci (eram foarte tânăr şi mai credeam că „sus”nu se ştie ce se întâmplă, de fapt, în câmpul literelor, pe undeva existând o asemănare cu împuşcaţii lui Stalin, ce mureau strigând „trăiască Stalin!”) am cerut dreptul literaturii la adevăr şi am condamnat, limpede şi explicit, cenzura. Confratele, şi el de faţă, a tăcut mâlc. Acum, încearcă să-şi valorifice tăcerea, trecând-o în contul aşa numitei „rezistenţe pasive”. O doamnă, onorabilă altfel, m-a asigurat că „a fost şi ea la revoluţie”. Şi a fost: după patru zile, cu fiică-sa de mână, a cutezat un tur timid prin Bucureştiul însângerat. Ca-n „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”!

Nu ştiu – de fapt, ar trebui să scriu că ştiu – ce-i cu această competiţie încrâncenată către asumarea unor merite iluzorii. Se-ncearcă, poate, absolvirea de culpa generală  (tot Jaspers: nemţii, care l-au ales prin vot pe Hitler, „se considerau mai degrabă victime care ar trebui răsplătite după cumplitele suferinţe îndurate, nu învinovăţite”), dar şi ieşirea dintr-un pentru (în lichidare) şi-un contra (în ascensiune) care, de fapt, caracteriza conduita generală (cu excepţiile de rigoare, şi într-un sens, şi-n celălalt), pentru încadrarea profitabilă între atitudinile contestatare. Cei de vârsta mea cunosc personajele, ştiu să citească printre rânduri, decelează eschivele, amneziile voite, salturile peste momente azi condamnabile, întru construirea unor biografii contrafăcute. E penibil. Mai cinstit ar fi să exclamăm „ăştia am fost” (sub vremi) şi „ăştia suntem” (în libertate). Seneca spunea: „caracteristica vinovaţilor este neliniştea”.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pentru - contra.

Comentarii