Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Sunt obligat să revin asupra subiectului „O carte-scandal?” din două motive. Primul: o şotie a computerelor a făcut să dispară (cel puţin în ediţia electronică) taman cuvintele-cheie, esenţiale pentru citatele culese din opul lui Eugen Negrici. Încerc să dreg cât se mai poate. Al doilea: prea marele ecart ce situează opiniile cititorilor la extreme: fie categorice pro, fie, la fel de categorice, contra. De ex.: „Sentinţa formulată de autor (Negrici, n.n.) este exemplară şi vine să deplângă lipsa spiritului critic în literatura română, adevărata cauză a nevolniciei sale” (HERMENEN). Sau, la polul opus: „Este momentul cârcotaşilor. Nimic nu convine. A fost perioada proletcultiştilor. A culturnicilor. A venit vremea elitiştilor” (COGRIC). Ca de obicei, adevărul se află la mijloc.
Pentru a ilustra „nevolnicia” (?) literaturii noastre, un alt cititor (STRĂINUL) aduce argumentul absenţei unui NOBEL (în toate domeniile) pentru români, prin comparaţie cu vecinii de continent, mai galonaţi, ca să nu spunem mai abili şi mai norocoşi. Una dintre explicaţii ar putea-o constitui tocmai faptul că ne autodeclarăm, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, nevolnici, în vreme ce megieşii nu ştiu să fi proclamat vreodată „despărţirea de”, să zicem, Petöffi – iar noi ne îngăduim să cerem ultimativ despărţirea de „cadavrul din debara” Eminescu, doar astfel putând... intra în Europa (Patapievici). Ca să te respecte alţii, se cuvine, înainte de toate, să te respecţi pe tine însuţi. Apoi, am îndoieli că bulgarii, sârbii, maghiarii, au trimis atâtea lăcrămaţii preventive (inclusiv oficiale!) la Juriul NOBEL, nu cumva prestigioasa distincţie să onoreze vreun condeier ne-agreat de tabăra adversă. N-o fi românească zicala „să moară capra vecinului!”, dar ilustrează perfect conduita intelectualilor noştri, mari meşteri la pus tălpi şi incapabili să practice un lobby onest, pentru o cauză ce depăşeşte net umorile propriului orgoliu.
Oricum, n-aş zice că, în absenţa jinduitului premiu, o literatură ar fi nevolnică şi nici n-am ştiinţă despre vreo autoritate culturală din afara României care să fi emis astfel de apreciere în ce ne priveşte. Probabil nici nu-i nevoie, câtă vreme ne-o facem cu mâna noastră. Dar să vedem cât de bulgari, sârbi, maghiari, sunt laureaţii? Elias Canetti s-a născut la Rusciuk (Russe) şi a fost bulgar până la vârsta de... 6 ani. După care a emigrat cu familia în Anglia, unde s-a format, impus şi consacrat. E.P. Wigner (NOBEL pentru fizică, în 1963) s-a născut la Budapesta, pentru a deveni, repede, cetăţean american. G.A. Olah doar a văzut lumina zilei în Ungaria; a fost şcolit în Canada şi, ulterior, naturalizat în USA. Georg de Hevesy (NOBEL pentru chimie, în 1943) apare, în acte, ca născut la Budapesta; s-a format la Berlin, s-a impus în USA şi, apoi, în Suedia. G. Bekesy (NOBEL pentru holografie, în 1971), adus pe lume într-o maternitate din Ungaria, a învăţat la Berlin, s-a făcut remarcat în Anglia şi s-a pensionat în Italia. Respectivii figurează ca laureaţi şi-n evidenţele ţării de baştină, şi în acelea ale patriei adoptive. (Cazuri oarecum similare cu acela al românului G. Em. Palade.) Funcţionează apoi, zice lumea, şi mecanisme de alt ordin în virtutea cărora se atribuie prestigioasa distincţie; n-are rost să detaliem.
Reîntorcându-ne la „Iluziile literaturii române”: opiniem că re-lecturarea onestă, capabilă să despartă grâul de neghină, a fost şi va fi totdeauna necesară, cu atât mai mult în cazul literaturii noastre, unde, vreme de jumătate de veac, au funcţionat destule ierarhii contrafăcute. Este, însă, absolut necesară păstrarea echilibrului, a dreptei cumpene, nu de alta, dar odată cu zoaia din covată, azvârlim şi pruncul. Judecăţi de tipul „mitul tânărului geniu (Labiş, n.n.) nu s-ar fi închegat şi nu s-ar fi impus dacă moartea lui cutremurătoare nu ar fi trezit suspiciuni”, ori „clasic, capodoperă, permanenţă, sunt termeni de jargon profesoral, simple ticuri verbale” n-or să mă convingă niciodată nici că mai importante sunt împrejurările morţii, decât semnalul dezgheţului pe care Labiş a izbutit să-l dea poeziei noastre, nici că, în cazul literaturii române, nu putem vorbi de clasici, capodopere, permanenţe.
Mai degrabă aş accepta – cu unele rezerve de nuanţă – concluzia cronicarului revistei „Cultura” (nr. 27/2008): „ ... prin spiritul gazetăresc care o animă, prin moralismul său improvizat, prin polemicile nimicitoare cu adversari modeşti, prin superficialitatea argumentelor, prin contradicţiile voioase, prin abuzul de surse second hand, prin ars compilatoria pe care o practică şi, nu în ultimul rând, prin colportarea a numeroase mitologeme exploatate în spirit necritic, „Iluziile literaturii române” e-o carte menită să stârnească scandal. Dar atât.”
(22 iul 2008, 19:08:55