Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Cine a văzut filmul „Marile speranţe” nu se poate să nu-şi amintească secvenţa înfăţişând masa încărcată cu bucate pentru nuntă, păstrată intactă zeci de ani. Pânze grele de păianjen, platouri colbăite, bucate sfarogite, flori-iască, feţe de masă ciuruite de molii, din care a mai rămas câte-o aripă uscată pe-un fund coclit de lingură cu blazon. Impresionantă în felul ei, încercarea de a propti timpul în loc nu putea avea alt rezultat decât deşarte iluzionări şi snop de speranţe născute moarte...
Scena am revăzut-o, cu detalii conştiincios tezaurizate de memoria selectiv-afectivă, în fosta clădire a fostei gări Baia de Arieş, de pe fosta linie ferată îngustă Turda-Abrud. Au trecut vreo 20 de ani de când trenuleţul a fluierat aici ultima oară. Cândva, am călătorit şi eu cu el, de la Turda la Câmpeni. Pe şinele apropiate la numai trei sferturi de metru circula o garnitură ce copia, la scară, toate standardele CFR-ului. Avea şi vagoane de clasa I-a, cu pluş albastru la fotolii şi mânere nichelate la ferestre, era păstorită de un conductor mustăcios, cu roşie curea la geantă şi preluase toate inscripţiile, astăzi uitate, din adevăratele vagoane de călători: E PERICOLOSO SPORGERSI, NICHT HINAUSLEHEN, DUPĂ ÎNTREBUINŢARE, TRAGEŢI DE MÂNER ş.a.m.d. Vedeta trenului era, desigur, afumata locomotivă cu aburi, pe cabina căreia trona inscripţia în relief „Iuţeala maximă – 30 km. pe oră”. Din când în când, mecanicul oprea trenul şi cobora o ţeavă prin care mocăniţa sorbea apă din Arieş...
Mai bine de şase ore dura călătoria până în Ţara Moţilor; cu maşina, drumul l-am făcut, în acest iulie, într-o oră şi câteva minute – ceea ce, probabil, explică decesul liniei Turda-Abrud şi, în general, dispariţia căilor ferate înguste din Ardeal. În mileniul 3, când discutăm despre Mach 5, ce performanţă să faci gâfâind cu 20 la oră? Numai că, pe valea Arieşului, totul a rămas intact, ca-n „Marile speranţe”. În două decenii, printre şine au crescut copaci; linia iese doar ici-colo la lumină, în rest rămâne cufundată într-un tunel vegetal care, poate, i-o fi descurajat pe hoţii de fier vechi. (La Teaca, pe linia Tg. Mureş-Band, au dispărut şinele, traversele, buloanele, eclisele şi a rămas, ca proasta-n târg, o gară fără rost în margine de sat. Fostul peron e populat de gâşte şi pavoazat cu rufe întinse la uscat.)
Pe valea Arieşului, la Brăzeşti (cred că acolo-i, fiindcă firma gării este astupată cu afişe electorale PNL) clădirea staţiei a devenit atelier de vulcanizare. Cea mai ciudată rămânând starea gării Baia de Arieş. În mare, ceea ce era de furat, s-a furat, inclusiv bârnele planşeelor, dar restul a rămas cum era şi zici că-i un stop-cadru dintr-un film de epocă, în aşteptarea unui tren ce n-o să vină niciodată. Au rezistat semafoarele, macazurile, semnalele şi indicatoarele de cale, a rămas până şi cântarul gării: hrentuit, ghemuit a suferinţă în coşmelia lui, pare gata să primească iarăşi boghiurile vagonaşelor cu minereu. În sala de aşteptare, se mai poate citi inscripţia „Fumatul oprit!”, ghişeul casei de bilete are grilajul intact, iar în biroul şefului de gară am dat peste un morman de documente îngălbenite: scrisori de trăsură, tabele, inventare – pe cine să mai intereseze actele unui răposat calic? Iată tabelul concediilor pe anul 1982, acordate şefilor de haltă, magazionerului şi celor 12 revizori de ace. Câţi or mai fi trăind?
Câţi s-or fi bejenit prin Europa cea prosperă – fiindcă în Ţara Moţilor, s-a trăit şi se trăieşte greu? Pe frontispiciul gării, o placă de marmură aminteşte de un erou localnic, avansat post-mortem, după revoluţie, la gradul de sublocotenent. Cu inscripţia amplasată pe un perete condamnat, revoluţionarul moare acuş-acuş a doua oară, fiindcă rămăşiţele gării Baia de Arieş s-or prăbuşi de la sine, cu tot cu marmura evocatoare... În fostul birou de mişcare s-a aciuat nebunul târgului, un bătrânel cu privire blajină, bărbuţă rară şi zâmbet vinovat. Mă-ntreabă dacă nu vreau să-mi taie lemne. Desigur, îi spun. Cere arvună. Îi dau şi plec. În urmă, rămâne o felie de timp mort. Marx spunea că omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Da. Dar şi cu o lacrimă.
N-am poposit întâmplător în împărăţia trenurilor moarte. Pe valea Wasser-ului, în Maramureş, am călătorit cu o mocăniţă înfloritoare. Vă voi istorisi, cu gândul la altă „mocăniţă”, care n-aş putea spune nici că trăieşte, nici c-a răposat: cea de la Moldoviţa.
