Mircea Radu IACOBAN

A apărut ditamai „Istoria literaturii române”, semnată de Marian Popa: nişte cărţoaie care, înainte de orice, impresionează prin proporţii. Fiecare condeier, din orice vârstă a literaturii, când deschide întâia oară o astfel de carte nou apărută, începe prin a căuta paginile ce-i sunt consacrate. N-am avut motive să fac excepţie, deşi un oarecare sentiment de îngrijorare m-a încercat, fiindcă în opul din 1977 („Dicţionar de literatură română”) acelaşi Marian Popa, între altele, judecă destul de acrişor romanul „Dincolo” de M. R. Iacoban, care aduce „mizeriile mai mici şi concrete sau mai mari şi mai abstracte ale civilizaţiei citadine şi ale traiului în comun printr-o perspectivă umoristică; expresii familiare şi de jargon imprimă ansamblului o tonalitate persiflantă...” (pag. 267). Aşa o fi, numai că romanul „Dincolo” l-a scris... Corneliu Ştefanache.

Erorile de informare nu-s chiar nenorociri în articolele de gazetă, care azi apar şi mâine mor, dar devin pernicioase când se încuibă în dicţionare şi istorii literare. Instrumente de lucru cu bătaie lungă, lucrările de sinteză oferă temeiuri menite să structureze şi să influenţeze nu numai judecata contemporanilor, ci şi pe aceea a urmaşilor. Ia să vedem cum arată articolul consacrat lui MRI în noua şi masiva istorie literară. Începe abrupt: „Mircea Radu Iacoban – carieră culturală şi politică datorată unor relaţii de familie.” Scurt, limpede şi cuprinzător. Nu mai contează că mi se atribuie acelaşi roman al lui Ştefanache, fiindcă funcţionează înainte de orice aserţiunea din deschidere: „ăsta a făcut carieră datorită pilelor şi încrengăturilor de familie!” Marian Popa a preluat fără ezitare un zvon lansat de „Europa liberă”, potrivit căruia mai întâi am fost ginerele primului ministru Const. Dăscălescu, apoi al ministrului Miu Dobrescu şi în cele din urmă, postul însuşi începând  să aibă niscaiva îndoieli, a utilizat ani în şir formula „beneficiar al unui nepotism sus-pus”.

Precizez de la bun început că bietul socru-meu odihnea de cine ştie când în cimitirul mănăstirii Căldăruşani şi n-a avut cea mai mică legătură cu mărimile zilei. Veţi spune că-i vorba de o chestiune personală, ce nu s-ar cuveni exhibată într-o pagină de gazetă. Aşa-i şi nu-i chiar aşa, fiindcă, în sine, povestea dezvăluie moravurile vremii, când orice „ascensiune”, fie ea şi culturală, ascundea resorturi suspecte, în primul rând de apartenenţă familială la vârfurile clanului. MRI a fost cel mai tânăr director de editură, cel mai tânăr director de Teatru Naţional ş.m.a. – clar, „Cu Marincea e ceva!” Radioul meu nu funcţiona pe unda „Europei libere”, post în felul său merituos, ascultat de toată lumea (inclusiv de ştabi) şi, ca-n zicala populară, întâi a aflat satul şi ultimul, bărbatul. Nimeni nu-mi spunea – însemna să se desconspire ca ascultător al unor „posturi duşmănoase” – şi, aici e aici, taman ca în „Revizorul” lui Gogol, n-apucam să solicit ceva, că... se aproba. Aflat în mare dificultate, Teatrul Naţional din Iaşi, căruia i se cerea, absolut absurd, să se auto-finanţeze (ar fi trebuit ca spectatorul să plătească biletul, să intre şi să iasă imediat pe cealaltă uşă, 24 de ore din 24, ca la mausoleul lui Lenin) solicitam sprijin întreprinderilor, care nici ele nu plăteau salariile în întregime, dar... nu pregetau să acorde sponzorizări mascate şi, în fond, ilegale. (De pildă: chipurile am confecţionat şi pictat, cu atelierele, 10.000 de plăcuţe cu inscripţia „Vânătoarea interzisă” – pictasem numai două, pentru ataşare la dosar – când a venit un control financiar să verifice, i-am invitat pe revizori să le numere pe cărările pădurilor patriei. Avertizez DNA că mini-panamalele cu pricina au intrat de mult în graţiere...)

Ajuns cu o echipă TV într-un orăşel sucevean de munte, am fost extraşi imediat din hotel de primarul localităţii, care ne-a mutat într-o reşedinţă de protocol, unde, de-a dreptul năuciţi, am fost îndopaţi toată noaptea cu clătite flambate... M-am trezit într-o seară cu un pădurar din zona Rădăuţilor, care m-a cadorisit cu de toate, de la coarne de cerb montate kitsch, la pastramă de mistreţ şi bidoane cu miere, doar-doar l-oi scăpa de-o inculpare pentru incendierea de puieţi ce trebuiau plantaţi nu ştiu pe unde. I-am spus că n-am nici o putere. Nici vorbă să mă creadă: „Lăsaţi, tovarăşu’, ştim noi!” În decembrie 1989, am primit o mulţime de telefoane: „Ginerică, ţi s-a înfundat!”

D-ale socialismului românesc.

Dar chiar s-ajungă să mă ştampileze într-o istorie literară...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Gogol, la noi.

Comentarii