Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În zbor săptămânile trec. Înfloresc teii. Ziua începe să scadă. Vara şi-a intrat în drepturi. Vin concediile, vacanţele, voiajurile... Cine să-şi mai amintească acea nenorocită zi de primăvară îngheţată, când sufletul lui Cezar Ivănescu a părăsit un biet trup chinuit, martirizat, spre a se întâlni undeva, în insula florilor Zante, cu umbra graţioasei treceri a lui Mihai Ursachi şi a celebra în ceruri, împreună cu Ioanid Romanescu, „poezia şi marii visători”, astfel refăcând, dincolo de hotarele acestei lumi, tripleta de aur a marii poezii ieşene? În zbor săptămânile trec şi constat că, deşi există cât se poate de clar două culpe, una morală, cealaltă medicală, ambele sever pedepsite de lege, nimeni nu întreprinde nimic!
Un mare poet român a fost ucis de două ori: odată sufleteşte, printr-un denunţ calomnios, şi a doua oară trupeşte, printr-o conduită medicală iresponsabilă – ei, şi ce? A fost înmormântat cu onoruri militare, gazetele au publicat necroloage... ajunge! Un adevărat strigăt disperat am primit, pe adresa redacţiei, din partea fiicei adoptive a poetului: „în această încercare sunt singură şi încărcată de o grea datorie morală faţă de Cezar Ivănescu (...) Încercarea de a afla adevărul este singura formă de supravieţuire pe care o pot accepta (...) Într-un fel, este şi o lecţie totală de morală, pe care o primesc cu umilinţă şi dragoste de la Cezar Ivănescu, de dincolo de moarte...”
Să n-o lăsăm chiar singură, atât de singură! Scrisoarea, tristă, demnă, impresionantă, se întinde pe mai bine de 5 pagini. Spaţiul rubricii nu îngăduie reproducerea integrală. Voi alege câteva pasaje semnificative. Primul dezvăluie atitudinea Uniunii Scriitorilor (care, între altele, n-a fost reprezentată la înmormântare şi a refuzat depunerea decedatului în sediul din Calea Victoriei, după cum şi directorul Muzeului Literaturii a uimit printr-un refuz similar - „Muzeul nu e capelă!”): „Am fost de faţă la discuţia care a avut loc în seara zilei de 4.02.2008 la sediul USR, unde Cezar Ivănescu era în greva foamei, între Cezar şi Nicolae Manolescu (...) tocmai plecare un echipaj al Salvării, iar Dl. Manolescu era foarte bine dispus şi se amuza, încurajându-l în derâdere: ’lasă, Cezare, nu ştii tu că aşa este Dinescu?’ Dl. Manolescu a ţinut-o tot în acest stil aparent jovial, lipsit de consistenţă şi de normalitate, cu toate că problemele care se puneau erau în fond foarte grave, de natură profund morală. Aceasta a fost reacţia conducerii USR la protestul unui scriitor important (n.n.: poetul cerea să vadă documentele care ar fi susţinut acuza de colaboraţionism) care nu a fost niciodată membru al nici unui partid, care nu a făcut nici un compromis...” Mai departe, sunt evocate atacurile venite la sfârşitul lui 2007 de la Iaşi, care „au vizat debarcarea lui de la Editura Junimea”, şi, mai ales, ştirea difuzată de Agenţia Newsin la 29 ian. 2008, completată cu declaraţia lui M. Dinescu la TV: „este securist... să plece de la Editura Junimea!” Culpa majoră fiind considerată „crima medicală” de la Bacău, „unde, dintr-o operaţie banală (de hemoroizi), care ar fi trebuit să dureze 15 minute, i s-a tras moartea, după două zile în care a fost lăsat să zacă în stare gravă (...) şi nu a avut parte „de un tratament corect şi eficient, nu i s-au făcut nici măcar investigaţiile absolut obligatorii, nu a fost evaluat pre-operator, a fost supus unei anestezii generale despre care nu am ştiut nici noi, membrii familiei, dar nici Cezar Ivănescu, care a fost dus precum mielul la tăiere...” Cât despre atitudinea Filialei ieşene a USR, fiica poetului relatează: atunci cînd Cezar a cerut sprijin în disputa cu CNSAS (de fapt, doar cu Dinescu, fiindcă restul membrilor Consiliului s-au declarat străini de grava acuză), preşedintele Filialei Iaşi „i-a spus: Unde sunteţi, domnule Ivănescu? La Bucureşti? Vă sun eu înapoi imediat.”
Nu l-a mai sunat niciodată.
Fiecare moare singur.
(28 iun 2008, 14:00:21