Mircea Radu IACOBAN

Am trecut din nou prin Arbore. Casa-muzeu Toader Hrib parcă-i o rană în centrul comunei. O să spuneţi că am idei puţine şi fixe, dar repet: desfiinţarea Muzeului Hrib e-o eroare ce se cere grabnic reparată - câtă vreme exponatele nu se vor risipi cu totul.

Statul poate şi trebuie să se implice în reconstituirea colecţiei, importantă muzeistic tocmai prin bric-a-brac-ul spectaculos, unic şi inimitabil.

Cu 35 de ani în urmă, uşa casei de la Arbore mi-a deschis-o Magdalina. Nu ştiam că-i complet surdă; suferise de tifos în 1942 şi, de aproape trei decenii, n-auzea deloc. Rămăsesem în cerdac, împreună cu Florenţa Albu; Magdalina întreba, din ochi, ce poftesc cei doi orăşeni şi, când ne-a citit pe buze numele Toader, s-a dat la o parte, poftindu-ne în casa-muzeu.

A apărut şi Toader Hrib – desigur, în costum naţional bucovinean. Parcă văd şi acum ochii lui mari, albaştri, ochi de cine-vedetă, uşor osteniţi, totuşi, luminoşi şi pătrunzători.

Meritul descoperirii ţăranului auto-didact în postura de scriitor (ţinea un jurnal-cronică de-a dreptul formidabil prin sinceritate, originalitate şi totală lipsă de contrafacere) îi revine poetei Florenţa Albu. Ea a atras atenţia Editurii “Junimea” (eram director) şi iată-ne în ciudata casă-muzeu.

Cam aşa arăta, “inventariat” succint de Florenţa, interiorul de la Arbore: “cioburi de lut ars şi paşnice unelte de lemn, alături de armele tuturor războaielor – iatagane, zale ruginite, cărţi şi ghiulele, lăzi de grenade; lângă lăzile de zestre, opinci agăţate de roata unui tun; un meteorit lângă cărbunii stinşi într-o strachină, descântaţi cândva, leac pentru spaime; monedele tuturor târgurilor încheiate pe acest pământ, cu preţul şters şi efigiile uitate de timp; plugul de lemn şi balanţa, lângă “ocaua lui Cuza” şi “Istoria frumosului Arghir” tipărită în chirilică; scara şeii haiducului Darie, lângă fluiere şi-un cimpoi”.... etc.etc.etc.

Un fantastic bric-a-brac, chemat să depună mărturie pentru “a fost odată”, sub cronicărescul îndemn “să se ştie”.

Am tipărit “Cronica de la Arbore” în mai multe ediţii. La una dintre lansări, am trimis maşina Editurii să-l aducă pe moş Toader din Ţara de Sus. Când a apărut, falnic, în uşa librăriei, îmbrăcat în bundiţă tivită cu jder, un murmur de surprindere s-a prelins dintr-un capăt în celălalt al sălii: era cel dintâi ţăran autentic invitat să-şi lanseze o carte la Iaşi. Circulase şi informaţia că are niscaiva “scame” la dosar: făcuse ani buni de puşcărie politică. Prin 1949, un binevoitor l-a turnat că ascultă posturi străine duşmănoase. I s-a confiscat “corpul delict” (aparatul de radio marca “Pionier”). La proces, Toader a arătat “onoratei curţi” că, având doar unde lungi, aparatul “Pionier” n-avea cum prinde posturile emise pe unde scurte şi ultra-scurte. Degeaba: a contat turnătoria şi nu evidenţa...

În vârtejul tuturor întâmplărilor rostogolite peste România post-revoluţionară, “Cronica de la Arbore” a coborât în nedreaptă uitare. Cine o reciteşte, va fi bucurat de redescoperirea unui univers rural profund original, cu adevărat românesc, emoţionant şi entuziasmant totodată....

După ani şi ani, l-am vizitat din nou pe moş Toader. Aşa surdă cum era, Magdalina auzise de mult chemarea cerurilor, plecând în cealaltă lume. Toader Hrib nu mai avea nici glas, nici putere – dar nu se dădea bătut: şi-a înregistrat prezentarea muzeului pe casetofonul ce-l purta agăţat la gât. Când se ivea vreun vizitator, dădea drumul la bandă şi-şi însoţea vocea de altădată cu gestică de dirijor, arătând cu cârja, de pe scaun, obiectul despre care se făcea vorbire în difuzor. Apoi, s-a mutat şi Toader Hrib în ceruri. A rămas “Cronica”. Căreia i s-ar potrivi cele scrise de ţăranul de la Arbore despre un fântânar din sat: “De câte ori bem apă din asemenea fântâni, ne-au învăţat tata să zicem bogdaproste de sufletul cui au făcut-o.”

Este de necrezut că, de atâţia ani, nu se găseşte o soluţie pentru redeschiderea Muzeului - care, culmea, figurează ca funcţionând pe site-ul Consiliului Judeţean!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului E sau nu e?.

Comentarii