Mircea Radu IACOBAN

„Jurnalul Naţional” ne face surpriza unui supliment, cu CD-ul de rigoare, dedicat lui Nichita Stănescu, după alte câteva „ediţii de colecţie” consacrate unor cântăreţi de muzică populară – probabil, urmându-se realitatea cronologiei: la început a fost folclorul, abia apoi ivindu-se poezia cultă. Gestul cotidianului bucureştean merită apreciat, cu atât mai mult cu cât se simte că-i născut din dragoste adevărată: „îl iubim pe Nichita şi ne-am gândit să o şi spunem”, declară verde-n faţă Editorialul suplimentului. Obişnuitele precizări biografice din deschidere aduc informaţii noi, unele de-a dreptul spectaculoase. N-am ştiut, de pildă, că bunicul poetului a fost general rus, decanul Facultăţii de ştiinţe a Academiei Militare Imperiale. Cititorii în stele (iar Nichita a fost stea...) ar putea conferi amănuntului oarece relevanţă: poate va fi determinat picătura de sânge slav parte din generozitatea stănesciană atribuită prin tradiţie popoarelor stepelor. Parcă spre a preîntâmpina astfel de speculaţii, Nichita s-a simţit dator să declare: „Doamne, poporul meu nu se spală de mine! / Eu nu mă spăl de poporul meu”, după ce îşi începuse poemul „Fiind şi strigând” cu invocaţia „Doamne, apără poporul român, / Ai grijă de el şi / apără-l! Este al tău / cu blândeţea lui de miel / şi cu răbdarea lui de taur / cu omenia lui / de floare de zăpadă”.

Cel mai important poet al literaturii noastre postbelice, creator de şcoală, înnoitor al limbajului şi descoperitor al „necuvintelor”, se pare că ar fi fost de două ori propus pentru Nobel-ul ce continuă să lipsească din panoplia scrisului românesc. Odată în 1980 (a contat mult şi lobby-ul Gabrielei Melinescu, stabilită în Suedia şi căsătorită cu un editor influent, deţinător de preţioase relaţii la Academia Regală suedeză); este posibil ca ratarea premiului să fie rod al lucrăturilor din ţară („noi suntem români...”). A doua propunere ar fi urmat, în 1984, obţinerii „Cununei de aur” la Festivalul de la Struga, numai că Nichita s-a prea grăbit să se mute în ceruri.
 Mini-revista editată de „Jurnalul Naţional” aduce sumedenie de mărturii ale prietenilor de suflet, ale femeilor ce i-au trecut prin viaţă, ale confraţilor din alte ţări, toate scrise cu drag, din inimă, cu bucuria de a-i fi fost în preajmă, de a-i fi împărtăşit crezul poetic şi cu imensul regret al precipitatei despărţiri. Sunt pagini menite să rămână într-o necesară addenda la istoria literaturii române. Deşi nu lipsesc exagerările şi post-politizările forţate, uneori până la ridicol. Aflăm, astfel, că „poetul simulase o accidentare şi îşi pusese piciorul în gips ca să scape de presiunile Comitetului Central, care voia să-l folosească, apoi şi l-a rupt cu adevărat” – de unde se vede că nu gen. Stănculescu deţine chitanţa nr.1 la operaţiunea gips... – numai că un poet, dacă e „să fie folosit”, nu piciorul şi l-ar declara fracturat, ci condeiul.  Aiuristic este şi răspunsul la întrebarea „de ce bea Nichita?”: „pentru că trebuia să stingă frisonul cosmic pe care ţi-l dă inspiraţia şi altcumva decât prin creaţie.” Vorba lui Nichita: „hai să ne haidem!”  Ciudat, Ediţia de colecţie îl însoţeşte pe Nichita în peripluri prin cele mai felurite colţuri de ţară, neglijând complet relaţia lui cu Iaşul şi cu Moldova. Nimic despre reculegerile lui la Ipoteşti.

La Iaşi i s-au editat trei dintre cele mai frumoase cărţi, „Clar de inimă”, „Măreţia frigului” şi „Epica magna”, ultima distinsă cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Despre această remarcabilă carte, înobilată de desenele lui Sorin Dumitrescu, se spune doar că „a fost tipărită la Bacău, în 1978”, de parcă tipografia ar conta, nu editura! Iaşul i-a prilejuit lui Nichita Stănescu raportări la Eminescu de acum folclorizate: „Aici, Mioriţa a devenit Odă în metru antic” (la Casa Pogor), „Eminescu ne-ar lua limba înapoi” (la Editura „Junimea” – reacţie la o întrebare nepotrivită a unui june afumat). Ori de câte ori ajungea în Dulcele Târg trecea, obligatoriu, pe la Teiul lui Eminescu şi bojdeuca lui Creangă; odată, m-a rugat să-l însoţesc într-o călătorie fără cuvinte prin vechile uliţe ale Ţicăului întomnat. „Bătrâne – a concluzionat la despărţire – îţi dai seama că s-ar fi putut să atingem pietre din caldarâmul aurit de trecerea Luceafărului?” Tot la Iaşi l-am ascultat ades improvizând, dar şi recitând cu tărăgănarea ciudată din ultimii ani, „Starea de imn”: „Eu sunt vorbirea acestei ţări / Limba ei numită română”...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului NICHITA.

Comentarii