Mircea Radu IACOBAN

S-a întâmplat ca, în chiar ziua dezagreabilei parade gay, să-mi cadă în mână o carte şturlubatică şi de-a dreptul fermecătoare: „Povestea poveştilor” (de fapt, titlul cel adevărat sună mai altfel...) pe care Creangă a citit-o la „Junimea” într-una din hoinărelile sale pe „pe uliţa mică”.
Nu-s adeptul pudibonderiei exagerate. Între altele, l-am editat (şi prefaţat) pentru întâia oară în România pe „divinul marchiz” Sade – JUSTINE, în 1990 şi JULIETTE, în 1993, aşa că am receptat cu interesul cuvenit iniţiativa Editurii „Nemira” de a tipări bilingv cel dintâi samizdat românesc, însoţindu-l de o replică „actualizată” a „Poveştii poveştilor” datorată lui Mircea Nedelciu şi de comentariile docte, suculente şi spectaculoase ale lui Luca Piţu. Ba şi cu desene sugestive (eufemism!) semnate – cum altfel? – de o reprezentantă a sexului frumos, graficiana Oana Selegean. Într-un fel, textul lui Creangă e-o pledoarie pentru naturaleţe, normalitate, vânjoşenie moldo-valahă, în deplin contrast cu dragostea chioară şi amorul ghebos propuse de cohorta homosexualilor.
„Histoire d’une pine” (las, totuşi, titlul în franceză...) se deschide cu o „prefaţă cinegetică” (aluzie la „Pseudokinegeticos”?) în care Luca Piţu denudează misterul falic al ştiuletelui, trecându-l prin alte literaturi şi civilizaţii, încadrându-l într-un rural fantastic, populat de dildo-uri cu viaţă de sine stătătoare şi ridicându-l la nivel de „simbol valah”, menit să nutrească la propriu („făina de cucuruz, preacinstitul mălai, e una din bazele alimentaţiei poporane carpato-dunăreşti”) dar şi să opereze cu fulminant succes (apud Creangă) într-o zonă perdeluită în care necesitatea guvernează la fel de imperios. Nu-i chiar lesne să te apropii de un text al lui Piţu; mai întâi, e nevoie de ceva ştiinţă de carte, fiindcă referirile livreşti şi asociaţiile neaşteptate te obligă la reveniri şi întoarceri în bibliotecă. Apoi, se cuvine să-i accepţi viziunea declarat iconoclastă. În fine, face trebuinţă stabilirea acordului fin cu o rară aplecare către perpetuă invenţie lingvistică – nu doar joc de artificii gen San-Antonio, ci poznaşă de-construcţie şi re-creere terminologică de rafinată intelectualitate. Şi-a aflat, în „prefaţa cinegetică”, taman teritoriul ideal de savuroasă operare şi exprimare neconvenţională. Traducerea poveştii în franceză... ce poate fi mai dificil decât tălmăcirea unei fraze a humuleşteanului? Până şi a încerca e un merit, darămite să duci truda până la capăt şi – cum se pare – cu folos! Surpriza surprizelor, în această carte, ne-o oferă Mircea Nedelciu. Fie-i ţărâna uşoară: a murit la 49 de ani şi nu şi-a putut vedea textul tipărit, încă şi bilingv!
 De altfel, se împlinesc cifre rotunde de la ambele naşteri: 130 de ani de la întâia citire a „Poveştii...” la „Junimea” şi 20 de la scrierea replicii lui Nedelciu. Prozatorul optzecist avea un comportament de fată mare şi o delicateţe aproape feminină. Nu l-am bănuit niciodată c-ar fi capabil de asemenea defulare sarcastică şi de capacitatea condimentării sugestiilor erotice cu şarje politice de tot hazul (trist). Nedelciu imaginează o coadă ante-revoluţionară la maşina frigorifică din care se distribuia rodul năstruşnic cules de pe ogorului ţăranului lui Creangă. Desigur, jinduitul produs n-a ajuns la toată lumea, aşa că pentru codaşele cozii n-au mai rămas decât... tacâmuri de „pine” (Piţu propune şi o altă etimologie pentru „comunism”, derivându-l din „queue”  - coadă – spre a ajunge „queuemmunisme”...) Aşteptau la rând şi privilegiatele regimului, fiind profund dezamăgite de produsul similar primit prin pachete, din străinătate, deoarece „Când le-am scos din ţiplă / S-au muiat într-o clipă / Ori la Poştă au fost uzate / Ori în Vest sterilizate”. Cărticica arată imensa distanţă dintre pornografia de doi bani, practicată de reprezentante ale noului val în proza autohtonă „modernă” şi tematica similară atacată cu umor zdravăn şi sănătos, iată, nu numai de clasici, ci şi de „optzecişti”.  Cutez o neînsemnată corectură: Creangă n-a fost popă, cum Cajvana, baştina lui Piţu, nu-i oraş. N-a fost decât diacon. Ferit, aşadar, de „zvâcul” şi „zmâcul” imaginat de humuleştean în finalul acestei mici bijuterii ce se cuvine citită fără urmă de prejudecăţi...