Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Confratele Cătălin Mihuleac, cu care gospodăresc alternativ această rubrică, rememorează scene din timpul „armeţii”, ceea ce-mi sugerează să încerc, la rându-mi, a face publice o samă de amintiri din vremea când, încheiat regulamentar la copcă, învăţam, pe valea Dresleucii, la Botoşani, cum să-mi apăr patria cu puşcociul din dotare.
N-aş zice că m-am ales cu prea multă ştiinţă a milităriei, a cărei esenţă am constatat că era pasul de front şi temei filosofic, dictonul „când vezi inamicul, raportezi”. Atunci, în 1960-1962, era în plină desfăşurare procesul îmbunătăţirii compoziţiei sociale a corpului ofiţeresc, aşa că am avut parte de comandanţi abia scoşi din producţie: căpitanul cutare fusese frânar la CFR, maiorul X provenea tot de la calea ferată, „a doua armată a ţării”, unde, la revizia de vagoane, dădea cu ciocanul în roţi, iar doi dintre locotenenţii majori abia coborâseră de pe tractor.
Închipuiţi-vă ce comunicare puteau stabili noii ofiţeri cu cei 400 de absolvenţi ai Institutului de artă teatrală şi cinematografică (Arşinel era responsabilul cu farsele), Conservatorului de muzică, Institutului de arte plastice, plus cohorta de filologi deprinşi să-nvârtă vorbele pe toate feţele până la năucirea conlocutorului. Primeam ordine de genul „măturaţi problema asta (coridorul, adică) până-n fund!”. După şmotru, raportam c-am „măturat problema” şi treceam la program, adică, la instrucţia de front, în opinia mea definitivă, cumplit meşteşug de tâmpenie, pentru ca să urmeze cireaşa de pe tort, adică ieşirea pe dâmburile şi prin râpile Dresleucii. În frunte, puşca mitralieră. La vemea aceea, cântărea 12 kg. fără trepied (de fapt, ditamai afetul), pe care-l tăbârcea alt condamnat la galere. Plutonul îl încheiau „purtătorii de materiale” - ţinta cap, ţinta piept, ţinta brâu, panouri la care ne zgâiam zile în şir fără să tragem un foc. Chipurile, să ne intre în sânge linia de ochire.
Într-o noapte, din salteaua de sus (paturile erau etajate) mi-au picurat pe pernă şase pui rozalii de şoarece, luaţi, probabil, odată cu paiele din căpiţe. Aţi văzut vreodată pui de şoarece nou născuţi? Nici eu, până atunci – ceea ce demonstrează cât de folositoare este pentru român stagiul militar la infanterie.
Ciubotele din vremea „armeţii”, plus glodul, cântăreau peste două chile fiecare, fiind meşterite dintr-un soi de sac bătucit şi asfaltat, potcovit şi ţintuit. N-aveai voie să porţi ciorapi: obligatorii, obielele din dotare („militarul să se obişnuiască la greu!”); una peste alta, când dimineaţa la 5 goarna suna deşteptarea (altă prostie kaki: de ce în zorii zorilor, când tot ne bălăngăneam degeaba prin unitate până la 7,30, ora mesei?) eram deja ostenţi.
Ne întorceam de la instrucţie frânţi. O singură excepţie: camaradul nostru Avi, care rămânea în pat, urmărind compătimitor echiparea, încolonarea şi plecare spre Golgota Dresleucii. Avi avea... dizenterie. Îl invidiam din rărunchi: primea mâncare de regim, scăpând de eterna alternativă varză/cartofi, lenevea toată ziua, spre a ne întâmpina seara cu prefăcută îngrijorare: „mai puteţi?” „Măi, Avi, ce baftă ai avut cu dizenteria!” „Vrei şi tu? Se poate, da’ te costă.” Existând un caz confirmat, au fost ordonate analize pentru toţi şi am primit câte o sticluţă etichetată, în care trebuia să depunem proba pentru coprocultură. Avi s-a oferit să ne furnizeze câte o fărâmă din propria producţie a intestinelor, pretinzând în schimb doar atât: un pachet de „Carpaţi”. În două-trei zile, sub patul lui Avi ziceai că-i debit de tutun. Cum noul proprietar nu fuma, revindea apoi cu inocenţă ţigările taman celor ce i le-au adus, cam ca-n povestea cu curcanul lui Bârzoi.
Cer iertare pentru amănuntele neplăcut mirositoare, dar trebuie să istorisesc fără menajamente, pentru a vedea cum s-a înfiripat şi a înflorit cea dintâi afacere privată ante-revoluţionară la Botoşani. Materia destinată analizelor era tăiată grijuliu cu lama, aşa cum fac dealerii de droguri când porţionează heroina în doze. Avi era aşteptat cu îngrijorare să se întoarcă de la WC (de fapt, numai C, pentru că de W, adică water, nici vorbă la closetele turceşti ale regimentului): nu cumva să sece sursa izbăvirii noastre de infernul Dresleucii! Comandanţii nu mai înţelegeau nimic: în loc să se stingă, dizenteria prolifera şi a cuprins toată unitatea, mai puţin 3-4 inamici personali ai lui Avi din timpul facultăţii, cărora furnizorul le-a refuzat sec şi hotărât comanda.
Aşa am scăpat de instrucţie.
Avi e în Israel de mai bine de 30 de ani.
Nu ştiu ce afaceri mai face.
