Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu mai bine de 40 de ani  eram în Elveţia, cu Naţionala de fotbal a României. Până la ora meciului, am tot căscat gura pe la vitrine şi-n super-market-uri, făcând pe clientul mofturos şi exigent; în cele din urmă, am ajuns la marele magazin universal „Jelmoli”. Chiar în stânga, lângă intrarea principală, era raionul cu jucării, unde aveam să asist la o scenă ciudată: un bunic grijuliu voia să-i cumpere nepotului ceea ce ţâncul de 5 ani îşi dorea de mult: locomotivă, vagonaşe, semnale, şine, gări miniaturale – întreg ansamblul funcţionând ceas (de, Elveţia!) cu o singură baterie de lanternă. Puştiul plângea cu sughiţuri: voia locomotivă electrică, refuzând gălăgios micul monstru nichelat ce azvârlea scântei pe coş şi-şi mişca năucitor harnaşamentul de biele şi manivele – adică, miniatura locomotivei cu aburi. Nu văzuse niciodată aşa ceva în realitate, fiindcă ţara cantoanelor îşi electrificase de mult întreaga reţea de căi ferate. Bunicul, da: îşi legănase cel puţin jumătate din călătoriile vieţii în acompaniamentul ritmat al pufăitului maşinii stephensoniene. Încerca, acum, să-i explice nepoţelului cum e cu pistonul, cu forţa aburului, cu cilindrii – puştiul, nu şi nu! Respingea agregatul complicat şi gălăgios pentru simplul motiv că nu ştia ce-i drăcia aia...

Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de maşină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacului XIX altfel decât încremenită pe cine ştie ce linie îmburuienită a cutărui depou. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi ţăcănitul pompei de aer, dacă nu simţi firişoarele de abur strecurate pe ici-colo, şi, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie, n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Mai ales dacă-ţi lipseşte legătura esenţială: amintirile.

 Maeterlinck spune undeva că „Tot ce a fost odată şi nu mai este azi îndeamnă la tristeţe, mai ales ce a fost frumos şi foarte fericit.” Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche şi fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul frumoasă şi, oricum, mult mai... sinceră, cu întreg efortul la vedere, faţă de misterioasele cutii pe roţi diesel sau electrice. Iar tristeţea e alta: retragerea din scenă s-a făcut în nedreaptă tăcere, parcă apăsată de o ruşine vinovată. În alte ţări, încheierea capitolului tracţiunii cu aburi pe cutare secţie a fost însoţită de ample festivităţi şi cu ultime călătorii de adio.

Când se împlinesc cifre rotunde, se organizează spectaculoase reîntâlniri cu trecutul căilor ferate, urmărite cu interes şi simpatie de mii de oameni. La noi, chiar şi când, rar, au loc evenimente similare, le compromite gazetăria de doi bani. Citesc în „Jurnalul naţional” (23.IV, pag.7) că „s-a relansat mocăniţa braşoveană, după 116 ani, pe acelaşi traseu, Braşov-Zărneşti” şi că „vagoanele componente sunt cele care alcătuiau odată legendarul tren Orient Express.” Mai aflu că viteza maximă a „mocăniţei” (?) este de 40 km/oră, că a fost construită la Malaxa şi că, în timpul războiului, a transportat către front petrol românesc pentru uzul blindatelor germane. Ce avalanşă de prostii în numai câteva fraze!

Fotografia  noului „Dracula Express”, ataşată textului, ne arată că „mocăniţa” e-un ditamai Pacific 231, cel mai renumit tip de locomotivă din vechiul parc CFR, cu viteză maximă nu de 40 km/oră, ci... 126. Nici vorbă să fi fost construită în România, la Malaxa, ci de renumita firmă Maffei din München. N-a remorcat niciodată trenuri de marfă şi cu atât mai puţin către frontul de est, câtă vreme acolo liniile au... alt ecartament. Vagoanele legendarului Orient Express au fost şi au rămas în proprietatea firmei pariziene Vagon Lits. Să le fi făcut cadou franţujii... la Zărneşti? Minune mare!  Iar „mocăniţe” se numeau locomotivele-tender forestiere de linie îngustă (760 mm), nu vestitele super-Pacific... Pe vremea lui Heliade, era de înţeles îndemnul „scrieţi, băieţi, numai scrieţi româneşte”. Între timp, pretenţiile au crescut: se vrea gramatică, onestitate, inteligenţă, fler, har gazetăresc şi, deloc în ultimul rând, exactitate.

O foarte frumoasă poezie a lui Grigore Vieru îndeamnă pe cei ce nu pot comunica în limba lor, să tacă, tot în limba lor. Dacă-i greu să fie reînviată amintirea tot mai ştearsă şi mai tremurată a răposatei locomotive cu aburi prin prestaţia pixului, atunci gazetarul improvizat ar face bine să tacă. Pre limba lui.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pre limba lui.

Comentarii