Mircea Radu IACOBAN

Voiam să merg la „Eternitate” noaptea asta, când cimitirul e-o mare de flăcărui tremurătoare şi peste cea de a şaptea colină ieşeană pluteşte duhul, nădejdea şi credinţa reînvierii. A trebuit să ajung acolo încă de joi. La înmormântarea lui Adi Cusin.

Trupul mărunţel din raclă n-are nici o legătură cu ultima imagine a poetului păstrată în memorie, dar mai ales cu acelea din tinereţea noastră universitară, în care parcă-l văd şi-acum recitându-şi poemele. „Ne făcea surcele pe toţi prin felul în care-şi spunea poeziile” – scrie undeva Cezar Ivănescu. Şi tot el: „Adi Cusin a avut geniu până la 18 ani. Ne amintea frapant de tragic dispărutul Nicolae Labiş.” Iar într-un interviu din „România liberă”, declară că „în toamna anului de graţie 1960, nimeni dintre cei vii nu i se putea opune lui Adi Cusin (...) Doi ani de zile am trăit în Iaşi obsedat şi tiranizat de modelul Adi Cusin...”

Ultima oară l-am întâlnit tot la „Eternitatea”: se muta la cele veşnice poetul Mihai Ursachi şi l-am întâmpinat pe Adi, ca întotdeauna, cu distihul lui exemplar prin cadenţă şi sugestivitate, devenit parolă: „Pe o stradă din Suceava / Mirosea a mere coapte.” Nu bănuiam că-i măcinat de cancer încă de pe atunci – oricum, se străduia să nu arate şi să nu se comporte altfel decât îl ştiam. Acum, în biserica în care a trecut, fie odihnindu-se în raclă, fie ca martori îneguraţi din întristata adunare, jumătate din istoria culturii române, lume puţină. Scriitorii n-au catadixit să vină. Cei de la Teatrul „Luceafărul”, unde Cusin a fost ani buni secretar literar, aşijderea. S-a împărţit doar un sfert din snopul de lumânări cu batiste, pregătit cu o anume speranţă de familie, celelalte rămânând într-o strană, asemenea unui buchet de flori ofilite.

Cândva, cinicul P.P. Carp a declinat invitaţia la o ceremonie funebră spunând că nu înţelege să facă servicii ca nu i se pot întoarce. Sufletist şi încă romantic, Cusin, grav bolnav, a venit tocmai din Capitală să conducă pe ultimul drum un poet ce-l preţuia, în vreme ce confraţii lui ieşeni nu s-au ostenit să urce până la capela prin care, în cele din urmă, vom trece cu toţii, fiindcă, aşa cum spunea Democrit, „Oamenii, în timp ce fug de moarte, aleargă după ea”. Şi ca să-nchei istorisirea într-o notă ceva mai veselă, îmi amintesc şi reproduc aici promisiunea fermă a lui C. Ştefanache: „Eu, la tine, vin.”

Întors acasă, încep să scriu articolul de faţă. Sună telefonul: „acum zece minute a murit Cezar Ivănescu”.

E prea de tot! În câteva săptămâni, am pierdut patru prieteni: George Pruteanu, Sabin Bălaşa, Adi Cusin, Cezar Ivănescu! Ce a mai rămas din marea poezie ieşeană, după definitivele plecări ale lui Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu? În popor se zice că, dacă Domnul te cheamă la el în săptămâna patimilor, e semn că te afli în graţia celui de sus. Poate. Pentru Cezar, lunile lui 2008 au fost în întregime ale patimilor. Ajunsese o umbră. Moartea, sunt sigur, are legătură cu nenorocita lui stare sufletească. Hărţuit de-o acuză care nici acum nu ştim dacă-i a CNSAS-ului sau doar a unui membru prea gureş, dacă într-adevăr s-a votat în unanimitate ori nici nu s-a ajuns la vot, dacă incriminatul a fost ori nu invitat pentru lămuriri, aşa cum cere legea... într-un cuvânt, iată, rămâne sub semnul întrebării seriozitatea şi temeinicia verdictului (dacă o fi fost verdict...) de colaborare cu Securitatea în anii studenţiei. Procesul intentat de Cezar se va stinge datorită dispariţiei petentului.

Degeaba a fost distins răposatul cu ordinul cel mai înalt, „Steaua României”, zădarnic s-a afirmat ca una dintre vocile reprezentative ale poeziei române: mereu va prevala, în aprecierea contemporanilor, acuzaţia de colaboraţionism. Cu siguranţă, nu şi în aceea a posterităţii. Într-un articol anti-Ivănescu (altfel, decent scris) din revista „Argeş” nr. 2/2008, cineva se întreabă: „imaginaţi-vă că aţi afla, într-o zi, că Eminescu ar fi fost un jalnic colaborator al serviciilor secrete. Ar diminua asta dramatismul „Rugăciunii unui dac”? Tragedia „Odei în metru antic”? Măreţia „Scrisorilor”? Până unde trebuie extinsă linia de demarcare între artist şi cetăţean?”

Moartea lui Cezar adaugă întrebării dramatică actualitate.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Eternitatea.

Comentarii