Mircea Radu IACOBAN

Iarna lui 1948. Aveam 8 ani. Era o iarnă bucovineană cum scrie la carte, cu nămeţi şi viscol subţire. Unicul autobuz Iţcani-Suceava, o biată rablă nenorocită, nu circula. De la difuzorul staţiei de radioficare am aflat că, în vechea sală „Dom Polski”, venea în turneu Teatrul „Ţăndărică” din Bucureşti. În pofida îngrijorărilor şi opreliştei mamei („unde să te duci, băiete, că-s troiene şi nici cursa nu mai merge?”) am pornit-o prin zăpadă, de unul singur, nu cumva să pierd povestea lui „Harap Alb”.

Când am ajuns, nu mai era nici un loc, aşa că am rămas în picioare, în spatele ultimului rând. Sala era pur şi simplu vrăjită – poate şi fiindcă pe atunci televiziune nu exista, la cinematograf rulau numai filme alb-negru cu Matrosovi şi stahanovişti, iar spectacole teatrale pentru copii n-ajunseseră până atunci în Ţara de Sus – aşa că reprezentaţia cu marionete pur şi simplu ne-a tăiat răsuflarea: n-am pierdut un cuvinţel, am suferit şi ne-am bucurat odată cu eroii lui Creangă încât ne-au dat lacrimile şi, când s-a lăsat cortineta, am rămas minute bune muţi şi încremeniţi.

A fost primul spectacol de teatru din viaţa mea şi, nu ştiu prin ce ciudate mecanisme preferenţiale ale memoriei, revăd şi acum, după 60 de ani, multe dintre scene în amănunt, inclusiv culorile costumelor – ba chiar aud şi fragmente din ilustraţia sonoră înfiripată din clinchete de xilofon...

... Zilele trecute, am urmărit o premieră la Teatrul „Luceafărul” din Iaşi, instituţie de care m-am despărţit în iunie 2006 – deci, acum aproape doi ani. Nu ştiu ce mutaţii ciudate s-au petrecut în lumea şcolii româneşti, dar după un atât de scurt răstimp, am descoperit un cu totul alt public. Complet nepregătit pentru teatru, total neinteresat de ceea ce se petrece în scenă, vulgar până la bădărănie.

Reprezentaţia (o dramatizare de Ion Hobana după „Omul invizibil” de H.G. Wells) era doldora de elemente spectaculoase, trucaje ingenioase, proiecţii cinematografice, manevre tehnice de efect – adică, tot tacâmul apt să ţină permanent spectatorul în tensiune, purtându-l din surpriză în surpriză. Dar, de necrezut, parcă se derula pe programul 1, în vreme ce sala era pe 22. Primul gong şi scăderea luminii au fost întâmpinate cu un cor de urlete şi fluierături de-ţi spărgeau urechile. Hărmălaia de stadion rapidist nu s-a potolit nici când actorii au încercat să-şi rostească replicile. A fost nevoie de repetate şi insistente intervenţii ale profesoarelor, care şi-au asumat, de voie, de ne-voie, rolul de poliţie a sălii.

În fine, acutele s-au mai potolit, rămânând însă, pe tot parcursul reprezentaţiei, un murmur ce aproape acoperea vocile interpreţilor. Cum se reducea lumina, cum se aprindeau şi începeau să danseze zecile de ecrane albăstrii ale telefoanelor mobile, iar din mini-lanterne focalizate se aplicau benghiuri roşii pe nasul actorilor. Circulau din mână în mână pungi foşnitoare cu pufuleţi şi covrigei (au luat modelul, probabil, din sălile de cinema...) şi ronţăiala generală era însoţită de cele mai diverse comentarii şi chicote. Apoi au început să-şi dea telefoane între ei, de sunau câte cinci odată – prilej pentru aşa-zişii spectatori să iasă din sală (chipurile, spre a menaja reprezentaţia!), pentru asta deranjând câte un întreg rând de scaune. Actorii îşi dădeau duhul pe scândura scenei – ei, şi ce? O singură disponibilitate funcţiona din plin: priza la eventuale replici de haz. Care, în scriitura unui clasic englez, nu-s presărate  cu umor beteag gen „Vacanţa mare”, ci funcţionează cu o anume subtilitate, pe care nimeni n-avea chef s-o identifice. Ca să nu mai vorbim despre eventualitatea accesului la ideatica profundă a operei lui Wells, cel atras de „partea întunecată a ştiinţei, de aspectele morale care trebuiesc puse în discuţie ori de câte ori omul se decide să modifice natura în favoarea sa”. Aş! La ce bun? Canci! Şi nu erau copii aduşi din cine ştie ce cătun amărât, ci, pasămite, din şcoli reprezentative ale oraşului luminii moldave, Iaşi.

Am două întrebări. Prima: cine-i de vină? Teatrul, şcoala, familia, televiziunile, internetul, barul, stadionul? A doua, de-a dreptul dramatică: ce-i de făcut?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Copiii, la teatru.

Comentarii