Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Într-o zi de început primăvăratec, sesizând la oameni semnele depresiei, maladie pe care n-o luase în calcul, Dumnezeu a tăiat cu aţa de mămăligă o bucată din Rai şi a lipit-o, cu salivă divină, de Pământ. Aşa a apărut pe harta lumii Suceviţa, în nordul Moldovei. Pentru a răsplăti efortul ceresc, nişte muritori de frunte au zidit mănăstirea din localitate, prilej continuu de pelerinaj pentru tot creştinul, dar mai nou şi pentru tot budistul şi tot şintoistul.
La finele săptămânii trecute, mi-am îndreptat şi eu paşii cauciucaţi ai maşinii spre mănăstirea Suceviţei şi, ca să capăt un mic discount la negrele-mi păcate, am zăbovit prin perimetrul acestei ctitorii din secolul al XVI-lea. O mică reculegere, care nu strică nici unui păcătos.
N-am rămas mai surprins ca în alte locuri de avalanşa de nume zgâriate în zidul mănăstirii, pentru a le vorbi secolelor viitoare despre „Valentin din Tulcea” sau despre „Doru şi Ioana”, care şi-au abătut paşii îndrăgostiţi, pe acest locuri, în iunie 2003. La urma urmei, dacă cineva ţine să fie prezent pe scoarţa unui copac unde-şi ciopleşte numele, nu văd de ce ar rata să rămână înscris în zidul unei mănăstiri.
Mai tare m-a uimit, cercetând numele inscripţionate, să constat că acest obicei datează din timpuri vechi. Astfel, am descoperit nişte „ţopies” care şi-au scrijelit numele şi prenumele în 1940, în 1921, în 1900, în 1880 etc. Ceea ce mi-a dat serios de gândit: înseamnă că mârlănia pe aceste meleaguri nu-i de dată recentă, ci este seculară precum codrii moldoveni.
Dar asta n-a fost destul: am mai găsit, însemnate cu apăsare în piatra groasă a zidurilor, şi câteva nume nemţeşti: Franz, Hans ş.a. Şi-abia atunci m-am prăbuşit într-o meditaţie de adâncimea unui puţ cu petrol cerebral. Fiindcă, pentru prima oară în viaţa mea, mi-am pus întrebarea: băi frate, dar dacă mârlănia românească nu-i produs autohton, ci vine de pe piaţa externă?
(14 apr 2008, 14:33:43