Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Când florăreasa a aflat că jerba o comand pentru înmormântarea lui Sabin Bălaşa, a avut un moment de ezitare:”Aş zice să schimbăm florile; punem gerbera albastră.” De unde se vede că, alături de albastrul de Voroneţ, există şi albastrul lui Bălaşa!
În egală măsură admirat şi contestat: unii îl consideră „divin”, izvorât din „romantismul cosmic” propriu artistului, alţii cred (criticul Pavel Şuşară) că „e o culoare de magazin de vopsele, de drogherie, nu o culoare plastică” şi că slujeşte, apelând la mijloace elementare, o metafizică născătoare de kitsch. Alt critic (R. Ionescu) este cât se poate de tranşant: Bălaşa „a intrat în iconografia oficială cu o neruşinare şi o suficienţă morală greu de întâlnit la alţi artişti; în tot ce a pictat, el a găsit o soluţie plastică cacofonică şi propagandistică.” După cum se vede, condamnarea cacofoniei se face... cacofonic!
Critica îi reproşează vehement zgrăvirea serafică a ceauşeştilor. Pictorul se apără: „nu-i tabloul lui Ceauşescu, e-un tablou de Bălaşa.” Acuzele ar fi întemeiate, dacă n-ar fi însoţite de câteva directe de dreapta gen „neruşinare”, „nesinceritate”, „minciună”, câtă vreme Sabin a declarat fără ezitare că... a crezut în Ceauşescu! O fi fost naiv, infantil, credul, dar nu i se poate pune la îndoială tocmai... sinceritatea! Mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, iar regula jocului era să-i înfăţişeze întineriţi, înţelepţiţi, într-un cuvând, idealizaţi; li s-a reproşat ceea ce era reproşabil, dar nimeni n-a găsit de cuviinţă ca, pornind de la un astfel de gesturi, oricum politice, să generalizeze în plan estetic la modul „În tot ce a pictat...” X este nul.
Nu-i dă nimeni peste mână şi penel pictorului care l-a înfăţişat pe Becali printre sfinţi, da-i cotonogită zdravăn amintirea lui Bălaşa care, totuşi, şi-a ales un subiect de mai mult interes pentru istoria recentă a României decât persoana ciobanului îmbogăţit! Sunt, într-adevăr, jenante acele dulci tente sinilii care întineresc şi umanizează chipul zâmbăreţ al „savantei”, ca şi amănuntul că flăcăul Ceauşescu, atât de mărunt la stat, este pictat cu un cap mai înalt decât ceilalţi – bun, respingem cu îndreptăţire portretistica edulcorată de curte, deşi orice artist ar avea (acum) dreptul să spună „aşa i-am văzut eu” (atunci). Sigur, Bălaşa putea să se abţină. N-a făcut-o. L-a costat, inclusiv mari nedreptăţi. (În 2005, prestigioasa gazetă „Le Monde” a publicat reproducerea unei picturi „de Sabin Bălaşa”, în care Ceauşescu apărea triumfător lângă un steag tricolor, pentru a ilustra „explorarea trecutului întunecat al României”. Pictura avea, de fapt, alt autor – nici o legătură cu Sabin.
„Le Monde”, care se consideră campioană a democraţiei şi imparţialităţii, a refuzat să publice o erată şi chiar dreptul - elementar! - la replică al pictorului. Bălaşa a concluzionat: „există mari proşti în Franţa, cum există şi-n România!” A dat ziarul în judecată. Ei, şi? Nimic! Vezi cazul Teo Peter: o fi fost mortul în taxi, sau a căzut din cer?) Întrebare: ce facem cu restul operei lui Bălaşa, care şi-a creat un fabulos univers al său, populat cu tinere apariţii feminine sculpturale, cu un bestiarium fantastic, într-un ocean cosmic din care răsar, în lumina rece a unor sori din alte galaxii, siluete umane amintind postura gânditorului din Hamangia? Tematica frescelor sale (acuzate, evident, de naţionalism) încearcă să ne aducă mai aproape de izvoare: „Legenda Dochiei”, „Mioriţa”, „Străbunii”, „Luceafărul”, „Legenda Meşterului Manole”, „Ştefan cel Mare”, „Omagiu întemeietorilor”, „Moldova”, tinzând către esenţializări cu certă încărcătură filosofică: „Aspiraţie”, „Triumful vieţii”, „Prometeu”, „Exodul spre lumină”. Oricine recunoaşte imediat o pânză datorată lui Bălaşa, ceea ce dovedeşte, cinstit şi simplu spus, că artistul a izbutit să-şi creeze un univers propriu, individualizant şi recognoscibil – semn al originalităţii şi valorii. Pictura lui este doar aparent lesne accesibilă, totdeauna existând un tulburător etaj al doilea, în care sugestia de profunzime invită la meditaţie.
Nu tot ce-i accesibil este obligatoriu kitsch, după cum nu orice incifrare ascunde meditaţie abisală. Bălaşa are sumedenie de admiratori statornici, unii de îndoielnică intelectualitate, alţii cât se poate de avizaţi şi instruiţi. Cu toţii văd în el pictorul ce a adăugat un strop de frumos lumii acesteia româneşti, unde orice valoare trebuie să fie, obligatoriu, porcăită...
Peste amintirea lui Sabin se aşterne zăbranicul pestriţ al unui divorţ (al cincilea!) în care cei doi fii contestă Melaniei, ce i-a fost soaţă artistului aproape 20 de ani, dreptul la moştenire asigurat de lege. Băieţii, dornici să moştenească tot, o acuză pe Melania inclusiv că... a încercat să-şi otrăvească soţul, turnându-i Diazepam şi bromură în mâncare!!... În seara dezvelirii frescei din aula Universităţii ieşene, i-am avut în ospeţie pe Sabin şi Melania. El a vorbit toată seara – mai bine spus, toată noaptea. Ponind de la trama ultimului său roman, a perorat pe teme diverse. Câteva fraze le-am înregistrat pe film: „Eu sunt atemporal, nu ţin seama de ani şi nu am alt ţel decât să aduc lumii un spor de frumuseţe şi de raţiune. Locuiesc în abis şi pictez ceea ce văd cu mintea. Arta nu-i altceva decât o revărsare de generozitate şi supremul exerciţiu al libertăţii proprii.” Şi-a susţinut şi teza preferată: „Moartea nu există, totu-i o transformare.”
Astăzi, olteanul Sabin Bălaşa coboară în pământul sfinţit al „Eternităţii” ieşene. În ce s-o preschimba? Poate, într-un fluture albastru.
