Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Am relatat mai amănunţit, cu alt prilej, întâlnirea întâmplătoare pe care am avut-o cu Pamfil Şeicaru pe aeroportul din Istanbul. Cred că era prin 1964-1965. Însoţeam echipa de fotbal a României, care n-a primit aprobarea de la autorităţile turce să-şi continue drumul spre Ankara cu avionul TAROM, aşa că a trebuit să ne transbordăm, pe unde s-au mai găsit locuri, în cursele dungate ale Türk Hava Yolari. Atunci s-a apropiat de noi un bărbat, probabil, cândva falnic; acum, începuse să-i albească mustaţa, ca şi părul ce purta urmele unor ondulaţii vălurite. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea „Români? Eu sunt Pamfil Şeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „să fii matale sănătos!”(nu prea era voie să intri-n vorbă cu străinii şi, oricum, Rică habar n-avea de istoria presei româneşti...) Am intrat în vorbă („ziarilă” aştepta o cursă către RFG) şi, după 20 de ani (ca-n Dumas!) primesc la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Şeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că, în afară de Dachau, a locuit o vreme, în Germania, şi la Hotel Karlsfelofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld. Epistola începe prin a lăuda cărţile „Junimii”. Desigur, ţinuta grafică, altfel de aprecieri, asupra conţinutului adică, erau, în anii aceia, de-a dreptul primejdioase, fiind suspect dacă te lăuda... duşmanul! „Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărţilor o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile odinioară. Hârtia, coperta, totul era respingător. Mă gândesc la vechea editură Cartea Românească, precum şi la aceea a lui Ciornei. Este o prezentare elegantă a cărţilor în editurile de azi.” Mă-ntreb, acum, unde şi când a văzut Şeicaru cărţile „Junimii”; poate, decedata Cartimex încă mai onora comenzile din străinătate. Dar miezul scrisorii era, de fapt, altul: Şeicaru, nădăjduind că a sosit şi momentul reintegrării lui în cultura română „oficială”, oferea spre publicare „Junimii” două cărţi. Prima: „Rege şi dictator”, a doua, „50 de portrete” din viaţa politică, literară şi artistică a României între 1912-1944. Am trimis imediat o notă de propunere pentru ambele titluri, adevărat, neînsoţită de prea multe argumente, fiindcă nu văzusem textele. Răspunsul a sosit repede: NU. Oare cei ce decideau la Bucureşti ştiau cât de cât cine-i Şeicaru? Cu siguranţă, nu. Citise cineva articolele sale, prin care avertiza (singurul, în 1939!) că garanţiile britanice şi franceze pentru integritarea frontierelor României valorau cât o ceapă degerată, fiindcă „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria-i apărare şi abia după aceea să garanteze frontierele altor ţări”? Câtă dreptate a avut! De ştiut se ştia, cu siguranţă, că Şeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie, pe vremea Anei Pauker, sentinţă modificată ulterior în puşcărie pe viaţă. Se mai ştia că ar fi fost... antisemit – acuză absurdă, complet contrară diligenţelor sale pe lângă Ion şi Mihai Antonescu – şi, mai ales, circula formula rimată „şantajul şi etajul”, datorată, zice-se, lui Iorga. Nu ştiam atunci, la Istanbul, că mai există un candidat, alt „ziarilă”, Stelian Popescu, aşa că n-am avut cum să-l întreb pe Şeicaru cine-i cu adevărat autorizat să deţină ne-măgulitoarea etichetă. Ar fi fost, probabil, şi-o indelicateţe. Despre opera lui, mai ales cea de după 1944, cine să aibă ştiinţă, în afară de... Securitate? În 1980, Şeicaru a murit la Dachau. Avea 86 de ani. Editura „Paralela 45” a luat inspirata hotărâre de a-i tipări „Istoria presei”, apărută anul trecut. Un simpozion a avut loc, acum trei ani, la o mănăstire. În rest, tăcere – dacă nu considerăm isprăvile Clubului de rugby „Pamfil Şeicaru” din Ciorogârla un gest menit să perpetueze memoria „celui mai mare gazetar român”, cum îl consideră George Stanca. Osemintele lui Şeicaru au fost aduse şi reînhumate în 2005 la mănăstirea Sf. Ana, ctitorită de el în amintirea camarazilor căzuţi în 1917 la gurile Cernei. Cred că, faţă de o astfel de personalitate, şi contradictorie, şi deosebit de interesantă, şi – mai ales – cu contribuţii unice în evoluţia gazetăriei româneşti, am rămas cu datoria investigării mai adânci şi a vieţii, şi a operei sale. Nu-i prea târziu.
