Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu opt decenii murea, la Iaşi, profesorul de biologie Neculai Leon, rectorul Universităţii. Priveghi, jale, flori, lumânări, rubedenii, coroane, catafalc. În preziua înmormântării, învie mortul!! Neculai Leon se ridică binişor de pe catafalc şi-şi freacă ochii, producând leşinuri printre cucoane şi-nspăimântând amarnic partea bărbătească. Primul se dezmeticeşte... mortul, care-şi cere scuze: fusese victima propriei sale experienţe de biologie.

Dornic să cunoască mai bine efectele alcaloidului extras din buruiana hyoselamus (populara măselariţă) a îngurgitat un decoct prea tare şi a intrat într-un soi de letargie: auzea şi-nţelegea tot ce se petrecea în juru-i, fără nici o posibilitate de reacţie. (Când, la 5 oct. 1931, avea să moară de-adevăratelea, nimeni n-a mai scos o vorbă în preajma sicriului – dacă Leon i-aude şi-nvie iar?) Spre bucuria lui, la moartea dintâi n-a avut parte decât de vorbe bune; oricum, trebuie să fie extrem de ciudat şi incomod s-auzi poporănii sporovăind despre tine şi tu să nu le poţi întoarce barem o vorbă... Senzaţie oarecum asemănătoare încerc atunci când, răscolind printre hârtii vechi, dau peste scrisori în care amici aflaţi de mult în loc cu verdeaţă îmi trimiteau SOS-uri, ei monologând şi eu tăcând ca-n scena falsei morţi a lui Leon, întoarsă pe dos. Iată, de pildă, epistola primită de la Titus Popovici, cu puţin înainte să fie trimis către Domnul de un şofer aiurit ce-a proptit maşina într-un copac: „Dragă Mircea, în fine, am izbutit să pun mâna pe un text de la Naţionalul bucureştean, unde revoluţia e permanentă, parcă instituţia ar fi condusă de Troţki în persoană. De muncit, nu se munceşte, dar asta e altă poveste. Să aibă grijă statul, că de aia-i stat. Eu zic că aceste bucăţi fac un tot unitar. Nu cred că e bine, acuma, să punem şi aia cu popa şi secu. Spiritele sunt agitate, biserica e instituţia spre care se îndreaptă noua-ne spiritualitate. Eu am scrise şi câteva mai tragice, inclusiv aia pe care o ştii, dar încă odată zic că... nu-i momentul. Când am citit, în suplimentul religios al României Libere, despre minunea de anul trecut de la Neamţ, când nu-ş care sfânt mucenic a ieşit din mormânt spărgând cimentul, m-a cuprins un fel de prudenţă Dulea-nă. În fine, cum crezi. De altfel, ne vedem, sper, în Deltă. Cu drag, al tău, Titus.” Scrisoarea se cere decodată.

A fost trimisă, evident, după revoluţie, când Titus era încolţit şi derutat. Mă ruga să-ncerc un spectacol-coupé, înmănunchind scenetele pe care ni le citea pe ascuns, când, înainte de ’89, ne bejeneam la vreo vânătoare ori pescuit şi dispărea frica de (cum spunea el) „microfonie”.

Titus Popovici a avut mari calităţi şi destule păcate; în ultimii ani, cârtea cu înverşunare, dar numai în cercul amicilor siguri (a murit la timp, astfel protejându-se de revelaţia că şi printre bunii lui prieteni s-au aflat turnători...) Într-o scenetă era prezentat un preot ce-şi turna enoriaşii la Securitate. Sigur că pe vremea lui Dulea n-avea cum să apară – dar, culmea, nici după Revoluţie, fiindcă, aşa cum scria Titus, „nu era momentul” să vii cu astfel de text-afront – mai ales după ce s-a mişcat cu tâlc pământul unui mormânt de la mănăstirea Neamţ.

Trebuia să găsim o soluţie în Deltă, unde, ca-n fiecare an, ne întâlneam în casa pădurarului Vanea. Seara se citeau texte iconoclaste, iar în zori porneam către japşele vizitate de gâştele Caraormanului... N-a mai fost să fie, Titus, zdrobit în maşină, avea să moară în spitalul de la Tulcea... Iată şi un mesaj premonitoriu primit în 1990 de la Corneliu Sturzu. Poet fiind, l-a scris în versuri: „Cum e să ştii că nu ai nici un rost / Să nu mai crezi, să speri, să nu mai vrei / Că nu mai eşti de-acuma necesar / Mai bine-un salt decis peste... ehei!” Am bănuit ce să-nsemne acel salt: poetul, încercat de vinovăţii, poate hipertrofiate de sensibilitatea-i rănită, s-a predat pur şi simplu: la ce bun să lupte, câtă vreme-i oricum inutil? Acum aş şti ce să-i răspund şi lui Titus, şi lui Sturzu. Atunci, asemenea lui Neculai Leon, doar auzeam, înţelegeam şi-atât.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Hyoselamus.

Comentarii