Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
„Cugetările domnului Iacoban” se intitulează replica târzie a dlui Călin L. Cernăianu, prilejuită de apariţia în „Monitorul de Suceava” a articolului nostru intitulat „Care-s dovezile?” O publică „Bucovina literară”, revistă în care a apărut şi textul dlui Cernăianu „Cabala antieminesciană”, considerat de noi insuficient argumentat şi suferind de scenarită catastrofică. Opinie pe care ne-o menţinem intactă şi după lectura întinsei replici – cu observaţia că dl. C.L.C. a ratat de puţin prilejul unei polemici civilizate şi la obiect, pretinsă de însăşi seriozitatea tristă a temei. O astfel de discuţie, fie şi în contradictoriu, pretinde obligatoriu tonalitate urbană, măcar pentru păstrarea aparenţelor. A scrie că Iacoban, „colegul nostru de popor”, „nedocumentat, emite sentinţe cu un curaj nebunesc” şi că vorbeşte despre alienarea lui Eminescu „din propria-i experienţă” (!!), că tableta „Care-s dovezile?” „s-a strecurat într-o gazetă”, prilej cu care încerc „să dinamitez totul cu vorbe de clacă”, spre a concluziona „ferice de M.R. Iacoban că nu-şi pune întrebări!”, după ce am tot înşirat întrebare după întrebare, ţine de neanderthalul polemicii, când riposta la o acuzaţie de plagiat era de tipul „ăla vorbeşte, care-l înşală nevasta?” De-a dreptul ridicol, dar reproşul nostru că G. Călinescu este declarat „incorect”, dl. C.L.C. îl combate cu citatul „Noi, românii, datorită mareşalului Stalin, acest mare om al ultimelor veacuri, nu numai ruseşti, dar şi europene, gratitudine pentru generozitatea cu care ne-a absolvit de trecutele erori...” etc. Cum ar veni, elogiile aduse de Călinescu lui Stalin ar justifica acuza de incorectitudine a criticului... faţă de Eminescu! Dac-ar fi să utilizăm limbajul preopinentului, s-ar cuveni aşezată aici ştiuta întrebare „ce are Prefectura...”, dar un astfel de nivel al discuţiei nu-l îngăduie însăşi tema. Strădania dlui Cernăianu pentru desluşirea unor episoade ale biografiei lui Eminescu este mai mult decât lăudabilă. Au fost cercetate documente de arhivă pentru prima oară scoase la lumină, se propun conexiuni ignorate, se emit neaşteptate ipoteze, într-o „anchetă jurnalistică” însumând (precizarea aparţine „colegului nostru de popor”) peste 1500 de pagini. Concluzia: „pretinsa lui nebunie (a lui Eminescu, n.n.) nu poate depăşi nivelul supoziţiei” şi „ipoteza nebuniei cade”. Păi, ori, ori. În clipa în care au căzut, şi supoziţia, şi ipoteza, devin certitudini. Şi nu este cazul. Sigur că într-o tabletă de gazetă cotidiană nu pot fi luate amănunţit în discuţie argumentele propuse într-o cercetare întinsă pe 1500 de file. Ne-am limitat doar a observa că scenariul construit de C.L.C. fără umbra celei mai mici îndoieli se întemeiază mai mult pe... absenţa unor documente decât pe elocvenţa celor identificate. Citez din articolul nostru: „Mereu se ia ca punct de sprijin faptul că <nu există nici un document>care să lumineze cutare împrejurare. Înlocuind, logic, nu există cu nu s-a găsit, ori nu s-a păstrat, întreg eşafodajul demonstraţiei cade.” Este vorba despre documente vechi de un secol şi jumătate! Din acea perioadă lipsesc nenumărate certificate de naştere – înseamnă că respectivii nu s-au născut? Dosare întregi dispar acum, sub ochii noştri, darămite hârtii care, în epocă, nu prezentau nici pe departe interesul ce li se conferă azi! Dl. Cernăianu ori nu înţelege reproşul nostru, ori se preface, atunci când scrie: „Aşadar, nu există este sinonim cu nu s-a găsit, ori nu s-a păstrat.” De unde şi până unde? Cine a sugerat astfel de sinonimie? Dimpotrivă: nu există e una, nu s-a găsit este alta. Pentru cercetarea de istorie literară, cele două verbe sunt în relaţie de adversitate. Nu poţi construi o demonstraţie fermă bazându-te pe... inexistenţa vechilor hârtii doveditoare – poate încă nedescoperite, poate niciodată arhivate. Ori – de ce nu? – niciodată emise, cum (prea) ritos afirmă dl. C.L.C. Ne aflăm pe terenul ipotezelor, unde licit se rânduieşte şi strădania dlui. Cernăianu. Este dreptul autorului să şi-o apere, este dreptul nostru s-o acceptăm sau nu. Însă a căuta s-o impui cu orice preţ, inclusiv cu injurii, inclusiv apelând la... Stalin, înseamnă că autorul nu-şi mai domină cercetarea. A ajuns servul ei.
