Mircea Radu IACOBAN

Ascult radio în maşină. Deunăzi, un post tineresc m-a invitat cu gălăgioasă stăruinţă să ascult „un buchet” de cântece din creaţia trupei AB4. Nu numai că l-am ascultat, dar l-am şi înregistrat – sper că nu-i o ilegalitate.

Când, acasă, am re-ascultat banda, mi-am zis că ori îs complet defazat şi „expirat”, ori am intrat cu toţii în anul prostiei ţanţoşe şi agresive, ori s-a-ntors lumea cu fundul în sus şi-au ajuns la mare cinste gogomanii, gogomăniile, ilogismele, agramatismele – într-un cuvânt, prostia în stare gemă.

Cea dintâi piesă din „buchet” mi s-a părut tâmpă şi-atât: „Dureri de cap, dureri de bilă / m-am transformat în vată hidrofilă. / Nu, nu, nu mai sunt eu / Şi-acest lucru nu-l displac / Îmi place floarea de bumbac (...) Cu un aer divinal / Sunt pentru uz medicinal.”

N-are rost să comentăm nici diatezele aiuristice („nu-l displac”!!), nici inovaţiile lexicale cretine (aer „divinal”!), câtă vreme textul nu-şi propune să comunice nimic. Şi dacă idee nu e, nimic nu e!

Eventualul interes al „versurilor” rezidă doar din calibrul agramatismelor, ele dând măsura tristului vid ideatic din muzica uşoară românească, unde se rimează calp, la nesfârşit, noapte-şoapte, iubire-fericire, flori-mii de culori, mare-soare, mine-tine-bine - ca din coadă să sune... ce? Nimicul! Şi când, la ananghie, nu se găseşte rima-abţibild, textierul recurge fără jenă chiar şi la... nume proprii, răsturnate tronc şi ireverenţios unde se nimereşte: „Patul este scena / Se ridică, se coboară / Mai ceva ca Ayrton Senna”, ori „încep să cred că viaţa e o fată toantă / Făcută să mă simt ca Henry Coandă (!!!)”, ori „Sunt trei zile deja de când n-am mai fost acolo / La discolo. Mă simt ca Marco Polo (?!)”.

Nici un strop de logică! Unde se ridica şi cobora Senna? Nicăieri, nici măcar în clasamente, că din totdeauna confiscase locul I! De ce o fată toantă să se simtă... ca Henry Coandă? Şi discoteca, ce are cu Marco Polo?

Una-i versul suprarealist, care şi îngăduie, şi cultivă anacronismele, bizareriile, asociaţiile trăsnite, şi alta-i textul căznit de muzică uşoară, înţeles ca simplu pretext şi toporât la grămadă de analfabeţi cu pretenţii!

Dar să revenim la „buchetul” oferit de AB4: „Priveşte mamă la mine / Ce prinţesă am lângă mine (aşa-i că-i sublimă rima?) Ea este nevasta mea / Şi o cheamă Cristina”.

Biata mamă, află în sfârşit cum o cheamă pe consoarta odraslei, numai că accentul şui („Cristiná) te duce mai degrabă cu gândul la galeria oltenească, ce mereu accentuează incorect numele capitalei banilor: Craiová!

Tot AB4 ne delectează cu construcţii „logice” de tipul: „Şi ai o moacă de surprins / Chiar şi-aşa când stai întins”, ori „Sunt năpădit de gânduri / De parc-aş sta pe scânduri”, pentru a exploda finalmente apoteotic: „Te uiţi în ochii mei / Dar nu ajungi la ei / Du-te-n morţii mă-tii, ca să ştiu ce vrei”.

De altfel, textele trupei AB4 nu face excepţie, ci se încadrează armonios şi deplin în nivelul general execrabil al ideaticii promovată de muzica uşoară românească: „Vecinii mei mă înjurau regesc!”, cântă Bănică (corect ar fi fost „regeşte”, dar nu mai ieşea rima), Ov. Komornyk vrea „să sărute din nou iar buzele fierbinţi”, în vreme ce confraţii lor lălăie fără jenă „versuri” de genul „În Salonic sunt măsline / Iar toate cheile-s la tine”, ori „Ăsta e tramvaiul patru / Aici nimeni nu-şi face patul”, ori „Haideţi cu toţii să luăm mochetă / Aveţi o şansă să agăţaţi o cometă”...

Prostia se lăbărţează pe toate undele, încurajată, culmea, şi de posturile publice de radio. Nu-i de râs. E de plâns.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului AB4.

Comentarii