Preţurile la alimentele de pe piaţa românească, mult mai ridicate decât în ţări cu mai mari pretenţii de la viaţă, ne-au reîmprospătat obsesia noastră din totdeauna: mâncarea. De ani de zile, hrana ne-a acaparat total gândul, dând pe lături şi migrând generos în vocabular.
Pentru că, n-are sens să negăm, la fiecare frază facem trimiteri culinare. Dacă vânăm o slujbă mai acătării, spunem că-n acel loc de muncă „se mănâncă o pâine mai bună” sau „o pâine mai albă”, cu toate că s-a dovedit că de pâinea albă se cuvine să ne ferim ca dracul de tămâie.
Dacă cineva e specialist într-un domeniu, să zicem teatru ori handbal, îl caracterizăm ca pe o persoană care mănâncă „teatru pe pâine” ori „handbal pe pâine”.
O maşină demnă de toată lauda o descriem ca întinzându-se la drum „ca untul pe pâine”, iar pe o domniţă frumoasă, lucrată în filigran, admiratorii o ridică în slăvi, exclamând: „Dac-o vezi, îţi vine s-o mănânci!”, deşi poate că alt verb ar fi mai potrivit, în loc de „a mânca”. Un amic, încercând să-mi descrie ultima lui afacere, mi-a şoptit, cu gura numai apă: „Friptura e imensă, pe cuvânt!”
Altceva e însă frustrant: că de o atenţie similară nu se bucură şi băutura, copilul de suflet al mâncării, fără de care procesul de alunecare pe gât este, după cum se ştie, anevoios.
De ce nu spunem despre Mircea Cărtărescu, vedeta literară, că îşi toarnă romane în coniac; de ce nu spunem despre un bun antrenor că „bea fotbal cu votcă”; despre Irinel Columbeanu că posedă fete cu „buze ca tescovina”; ori că spiciurile lui Băsescu sunt „asemănătoare cu un vin de regiune”?
(14 mar 2008, 18:43:42