Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Două sunt temele care agită constant spiritele în România anului 2008: numirea miniştrilor şi prestaţiile arbitrilor. Chestiunile cu adevărat grave ori nu interesează, ori se amână, ori se-ngroapă de-a binelea în tăcere... Ne-onorabilul Tudor nu mi-a fost simpatic niciodată. Când a apărut pe teren cu barbă, am avut senzaţia că a înviat Turgheniev şi l-a apucat fluiericiul pe imaş. Arborarea bărbii trădează complexe. Mai întâi, o prea intensă preocupare, explicabilă freudian, faţă de propria persoană şi propria imagine. Apoi, dorinţa de a sugera un spor de masculinitate şi virilitate, proprie celor care se tem că nu posedă în suficientă măsură respectivele atribute. În fine, tentativa de ieşi în evidenţă cu orice preţ, dacă se poate, chiar obţinerea unicităţii: nu-i Tudor-Turgheniev singurul arbitru purtător de barbişon în întreg spaţiul mioritic? N-am nimic cu bărboşii ce încearcă să compenseze astfel lipsa pilozităţilor de la frunte în sus, nici cu slujitorii cultelor, în cazul cărora podoaba cu pricina face parte din fişa postului, nici cu truditorii din cultură, pentru care arborarea bărbii semnifica acută nepotrivire de caracter cu prototipul „omului nou” (atunci), spre a indica (acum) propensiune către subtilitatea exprimărilor moderne în literatură şi artă, şi, cu atât mai puţin, cu ăi de n-au bani de lame. Efrem Syrul zicea că „O faţă frumoasă este o recomandaţie mută” şi, cum bine se ştie, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie, aşa că Tudor n-are decât să se tundă punk, să-şi pună cercei şi belciuge în nas – deşi l-aş avertiza că-i cazul să procedeze exact invers. Măcar o vreme, să-şi recapete înfăţişarea banală şi oarecare de odinioară; n-are nici un interes să iasă în evidenţă şi să-l recunoască lumea pe stradă! Riscu-i prea mare! Probabil că, de la Urs Mayer încoace, a izbutit să ofere cea mai dezgustătoare probă de arbitraj părtinitor, neruşinat, vinovat, întrutotul demn de hulă. Cu prea multă îngăduinţă, ar putea fi încadrat în categoria marilor gafeuri şi atât, dacă prestaţia ultimă nu s-ar lega cu ruşinea de la Urziceni, unde a născocit penalti-ul necesar „Stelei”. Singurul om din România care i-a apreciat prestaţia pur şi simplu ordinară a fost direct interesatul Becali. Dar decât să te laude Becali, mai bine te laşi de fotbal şi te angajezi merceolog principal la cooperativa nevăzătorilor, ori paznic la Zoo (repede, până n-or pieri toate dobitoacele din Băneasa!) Geaba arborează Tudor barbă, dacă nu-i bărbat până la capăt: aţi văzut cum îşi „recunoaşte” vina? „Dacă doi oameni spun că eşti beat, du-te şi te culcă.” Adicătelea, dacă lumea spune c-am greşit, aşa o fi. Faza, cică, n-a revăzut-o, deşi este bine ştiut că toţi arbitrii îşi înregistrează meciurile. Ceea ce, sunt sigur, face şi el: n-a colindat redacţiile cu lap-top-ul, a doua zi după meciul de la Urziceni, încercând zădarnic să convingă gazetarii că albu-i negru? Atunci, de unde a avut faza? Acum, de ce nu le are şi de ce n-a revăzut momentele incriminate, câtă vreme pe toate posturile şi pe toate canalele s-au dat reluări după reluări? Evident, minte. Precizez că, în opinia mea, nu de hoţie conştientă şi premeditată este vorba. Tudor, şi nu numai el, este infectat de morbul fricii reziduale faţă de „Steaua”. Instinctiv, fluieră cu păcat. Îşi propune să fie obiectiv şi nu poate, aici acţionând mecanisme psihologice cu rădăcini în trecut şi eflorescenţe puturoase în prezent. Şi câtă vreme în destinele fotbalului românesc vor mai fi implicate lumpen-personalităţi tip Becali, orice rămâne posibil... Ar exista, totuşi, o codiţă de argument venind indirect în favoarea lui Tudor: vedem mari greşeli de arbitraj în meciuri-cheie din cupele europene. Aşa-i. Iar pe arbitri, nu-i împuşcă nimeni. Nici eu n-aş propune mitralierea lui Tudor. Cel mult, l-aş obliga să-şi radă barba.
