Mircea Radu IACOBAN

În articolul precedent am evocat lucrarea unui turnător idiot şi analfabet, căruia zelul nu i-a folosit la nimic, întrucât individul era complet lipsit de „antenele” necesare receptării faptului de cultură devenit, pentru el, „enigmă nesplicată”.

Documentele de arhivă date acum publicităţii pun în evidenţă şi figura turnătorului cult, subtil, inteligent, infinit mai periculos pentru cei din jur. Distanţă de ani-lumină între colaboratorul tâmp Matache şi opusul său, Tache, autor al relatării despre adunarea de demascare organizată la Facultatea bucureşteană de istorie în martie 1959! Aşadar, de la Tache, la Matache – parc-am fi în Caragiale! Despre celebrele şedinţe de demascare s-a făcut vorbire, ici-colo, în proza „obsedantului deceniu”, dar ceea ce revelează ochiul atent şi avizat al securistului Tache trece dincolo de literatură! Scriitura îngrijită, remarca de profunzime psihologică, nuanţa sesizată cu fineţe, concizia dialogului esenţial şi, mai ales, lejeritatea cu care se mişcă în lumea universitară şi-n mediul academic arată că Tache are condei şi-i de-al casei. Nu musafir, ci membru al familiei. Poate, chiar respectat.

Oricâte filme şi cărţi ar (mai) apare, inspirate din sumbrele „demascări” de atunci, tot va fi imposibil generaţiei de azi să perceapă până la capăt atmosfera de teroare absurdă în care se desfăşurau aceste procese publice de tip inchizitorial. Şi cu atât mai puţin să-şi închipuie ce evantai de trăiri, între laşitate adâncă şi eroism naiv se consumau acolo, câtă mizerie umană ţâşnea la suprafaţă!

Şedinţa cu pricina, condusă de Florian Dănălache, a fost organizată în sala Floreasca, cea mai mare a Bucureştilor anului 1959. Erau „judecaţi” de colegi, dar şi de studenţi, profesorii Dionisie Pippidi şi Mihai Berza (pe parcurs au apărut şi „victime colaterale”). Ştiţi cu ce au greşit? N-au... semnat Apelul pentru eliberarea lui Manolis Glezos! Şi nu din îndărătnicie contra-revoluţionară, ci fiindcă nimeni nu spunea de ce-i acuzat Glezos – tot aşa cum, ceva mai înainte, s-au cerut semnături pentru eliberarea soţilor Rosenberg, fără ca lumea să ştie că Julius şi Ethel fuseseră condamnaţi la scaunul electric fiindcă vânduseră ruşilor secretele bombei atomice americane.

Ei erau, în versiunea oficială, doar „luptători pentru pace”. De altfel, Berza a şi afirmat că „Dacă ştiam ce bucluc iese, scriam zece scrisori pentru Glezos!” În pofida organizării amănunţite, „demascarea” a fost pe jumătate ratată: studenţii i-au aplaudat pe acuzaţi, ba chiar şi unii profesori din prezidiu. Tache notează: „A aplaudat şi Emil Condurachi, până i-a făcut tov. Atanase Joja semn.”

Oricum, învinuiţii au scăpat ieftin. La „demascarea” compozitorului Mihai Andricu, „o jalnică epavă a trecutului”, cum scria „Scânteia” lui Brucan (aprilie 1959), căruia i se reproşa şi că „a fost semnalat cu observaţii critice privind calitatea muzicii uşoare sovietice”, au luat cuvântul muncitori de la Uzinele „23 August” şi „Vulcan”, scriitori, artişti lirici etc. (Din păcate, printre combatanţi aflăm şi numele lui Beligan...) Referatul cerea arestarea compozitorului şi trimiterea lui imediată în judecată, dar Andricu s-a ales, până la urmă, cu excluderea din Academie şi din Uniunea Compozitorilor.

Norocos a fost şi Lucian Pintilie, „demascat” tot în anul de graţie 1959, pentru că „umblă cu barbă, deşi nu-i stă bine”, „este îngâmfat la maximum”, „nu-şi salută colegii”, dar, mai ales, pentru că ar fi tratat cu superficialitate emisiunea Tv din 7 noiembrie, aşa că se propunea scoaterea lui din Televiziune. Şi cum un picior în fund poate însemna un pas înainte, concediatul s-a consacrat cinematografiei, domeniu în care avea să se impună hotărâtor.

Revenind la şedinţa din sala Floreasca: turnătorul vine cu o observaţie de fineţe – conf. Maciu, iertat de critici, „fericit, la despărţire, se uita şi după ultimul preparator să-i dea mâna.” M-am aflat, cândva, într-o situaţie asemănătoare. La terminarea şedinţei, nu mă mai cunoştea nimeni, în vreme ce fericiţii scutiţi de bubuiala de la prezidiu, nu mai conteneau să-şi strângă afectuos mâinile la despărţire. Bietul Maciu trebuie înţeles: se aştepta să fie înfierat cu mânie proletară, câtă vreme tocmai fusese criticat în revista sovietică „Voprosî istorii”... Nu ştia că era programat pentru altă tranşă de demascări...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Tache, Mache si co.

Comentarii