Mircea Radu IACOBAN

Odată pe lună, recitesc mesajele primite de la cititori, pentru a vedea dacă sunt ori nu chestiuni de interes mai larg ce merită dezbătute în paginile gazetei. Încurajator este numărul foarte mare de accesări (adesea, trece de 2000), multe, din străinătate. Nu-s totdeauna numai vorbe bune (pentru care, oricum, mulţumesc, dar nu-mi propun, dintr-o necesară decenţă, să le reproduc), ci primesc şi reproşuri directe, de genul „Articolul nu are nici o idee”, scrie OPAL la 8  ianuarie. Oricum aş întoarce-o, e clar că vinovăţia îmi aparţine, câtă vreme n-am izbutit să transmit ideea până la capăt şi s-o fac accesibilă pentru cititorul nostru. Din Belgia, ne scrie DRAGOŞ din Bruxelles (31.01): „Am lucrat aici, în Belgia, cu români de dincolo de Prut şi m-am înţeles perfect cu ei, cum pot spune aceşti imbecili (Stati & Voronin, n.n.) nişte prostii pe care, sunt sigur, nici ei nu le cred. Eu sunt sucevean, deci, moldovean, aşa că, fără să ştiu, vorbesc încă o limbă străină!” Tot la chestiuni de limbă se referă şi MOŞ GAVRILĂ  (2. 02): Aşa cum s-a mai spus, limba este un organism viu, supus unor continui schimbări şi influenţe. De multe ori, acestea sunt involutive şi nu evolutive.” Corect. Însă nu împărtăşesc şi ideea că „Cel mai mare pericol pentru limba română nu este, totuşi, mass-media, ci apropierea de cuvinte şi expresii din limba ţigănească şi din argoul infractorilor.” Un etaj argotic există în orice limbă. Răspândirea manelelor, exprimând un jalnic nivel de sub-cultură, se datorează în bună măsură televiziunilor (deci, mass-mediei) care, în locul textelor idioate din muzica uşoară românească (unde se rimează la infinit, culori cu flori, iubire cu fericire şi noapte cu şoapte) difuzează astfel de „creaţii” care, măcar, în infantilismul lor, sunt... sincere. Totu-i să se păstreze măsura şi să nu apelăm fără rost la cuvinte argotice (dar şi la omniprezentele englezisme!) dacă avem corespondentul exact în limba română literară. Probabil că preocuparea noastră statornică pentru problemele limbii a determinat expedierea din Israel, evident, ca attachement (poftim, influenţe!) a unui material semnat U. Friedberg-Vălureanu (Haifa, 6. 01) care pune în circulaţie o ipoteză spectaculoasă: în peninsula Sinai ar exista beduini care-şi mai amintesc, din reflex transmis prin zeci şi zeci de generaţii, cuvinte româneşti. Ar fi vorba despre o populaţie compactă de la Dunăre şi mare, trimisă din imperiul roman, la porunca împăratului Justinian (527-565) să construiască mănăstirile de la Meteore. Principal argument îl constituie cercetările lui Marcu Beza (1922),  citîndu-se un articol din revista „Boabe de grâu”, numărul pe octombrie 1922. N-a fost uşor să găsim revista (în paranteză: ce formidabile condiţii grafice asigura atunci statul publicaţiilor de cultură!). Mulţumindu-i cititorului din Haifa, ţin să-l informez, la rându-mi, că date preţioase poate afla şi în nr. 6/1934 al aceleiaşi reviste, unde Marcu Beza îşi continuă serialul, citând din cartea lui Robert Curzon (1834): „Toată această regiune  e locuită de o rasă de altă obârşie decât aceea adevărat albaneză; ei grăiesc limba valahă.” Merită investigat în continuare.  Cu satisfacţie constat că articolele consacrate prezervării şi respectării naturii se bucură de ecouri. „Într-adevăr, puţini sunt cei care cunosc aceste locuri (Suha, n.a.). Nu am nimic împotriva turiştilor care pătrund civilizat în natură. Dar nu pot să-i suport pe cei care o violează cu muzica dată la maximum, cu focuri care ard verdele ierbii, cu gunoaiele lăsate în urma lor.” (SIMION, 10.01) „Păcat că sunt atât de puţini oameni care mai apreciază adevărata natură, neprihănită de invazia <turiştilor>(...) Suntem sătui de ştiri nebune, violuri şi alte porcării, pe care le auzim oricum la Tv”(ALIDA, 10. 01). Aşa-i!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Dialoguri.

Comentarii