Mircea Radu IACOBAN

E sfârşit de săptămână, gata, să ne mai hodinim mintea şi nervii,  de-a ajuns cu politicalele! Când l-am mai văzut, de ziua Unirii, pe clovnul-mascotă al „Politehnicii” depunând coroana la statuia lui Cuza împreună cu etern ofuscatul preşedinte, mi-am zis că nu se putea mai perfectă coborâre în derizoriu a unui act ce se vrea solemn, decât instalând alături de Băsescu pe cel care, la meciuri, e când Napoleon, când „câine roşu” trăgând o căţea de coadă, când cocoş cu două creste, când purtător hlizit de praz oltenesc. Nu ştiu ce rol i-o fi fost distribuit acum – poate, Moş Ion Roată? – dar să-l alegi chiar pe cel specializat în comicării pe tuşă, bine cunoscut târgului (ce-l suspectează de anumite lipsuri în inventarul doagelor) pentru a onora un înălţător moment istoric, şi încă însoţindu-l pe preşedintele României, e de râsul râsului! Mă-ntreb: o fi fost premeditare, ori simplă întâmplare? Dacă n-a fost cu intenţie, nu ne rămâne decât să exclamăm precum teologul Efrem Syrul în antichitate: „Ce trist e când chibzuinţa e învinsă de întâmplare!”... Dar să rămânem „la temă”, lăsând neobosiţii analişti să asude pentru decriptarea episodului de la Iaşi. Dacă marxiştii vedeau mecanicist în întâmplare o manifestare a necesităţii, iar post-marxiştii au mai introdus câte-o nuanţă, vorbind despre „disocierea cauzelor generatoare”, discuţia nu-i deloc epuizată, şi-i de urmat mai degrabă îndemnul lui Seneca: „Să cercetăm dacă nu cumva lucrurile despre care se spune că sunt întâmplătoare nu-s supuse unor anumite legi şi dacă nu cumva nimic în lumea asta nu se iveşte pe neaşteptate sau în afara ordinei.”  Să cercetăm – dar cu ce unelte? Viziunea deterministă în explicarea relaţiei cauză-efect se poticneşte vizibil în faţa unor realităţi pe care pur şi simplu nu ştii cum să le cataloghezi şi-n ce perspectivă să le comentezi. Iată, de pildă (nu-s cine ştie ce noutăţi) şirul de incredibile coincidenţe (dac-or fi simple coincidenţe!) ce marchează straniu istoria Statelor Unite ale Americii. Preşedintele Abraham Lincoln a fost ales membru al Congresului în 1846. John F. Kennedy, în 1946. Lincoln a ajuns preşedinte în 1860, Kennedy, în 1960. Ambii au fost ucişi cu un glonte în cap, într-o vineri. Lincoln a murit în sala Teatrului „Kennedy”, J.F.K. în automobilul marca „Lincoln”. Asasinul lui Lincoln (Booth) s-a născut în 1839, ucigaşul lui J.F.K. (Oswald), în 1939. Succesorul lui Lincoln s-a numit Johnson, născut în 1808, iar cel al lui Kennedy, tot Johnson, născut în 1908. Secretara lui Lincoln se numea Kennedy, secretara lui Kennedy, Lincoln. Cu o săptămână înainte de a muri, Lincoln se afla în vacanţă la Monroe (statul Maryland), iar Kennedy era în vacanţă cu... Marilyn Monroe! Şi tot aşa înainte – mai sunt o sumedenie de potriveli (cum altfel să le spun?); spaţiul rubricii nu permite prea multe detalieri. Oricum, o reacţie cinstită în faţa năucitorului şir de „coincidenţe” ar aduce cu aceea a ardeleanului care, văzând girafa, a exclamat: „aşa ceva nu există!”  Teoria probabilităţilor furnizează cifre foarte mari, de ordinul 1 la multe milioane, fiecăreia dintre „coincidenţele” enumerate mai sus, iar buchetul întreg nici nu poate fi inclus într-o ecuaţie decent rezolvabilă – ecranul ar fi năpădit de zerouri. Să credem, atunci, că undeva, cineva, excedat să tot orânduiască destine, i-a furnizat lui Kennedy – fie şi din eroare – copia la indigo a dosarului lui Lincoln? Şi că existenţele noastre sunt atât de strict dirijate, până la amănunt? Ori să acceptăm spusele lui Procopius: „de obicei, ceea ce pare a fi contrar aşteptărilor capătă numele de întâmplare.”  Hai s-o lăsăm aşa. E mai simplu. Şi mai comod.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Potriveli.

Comentarii