E o emisiune televizată intitulată „Vreau să fiu mare vedetă”. Eu cred c-ar trebui difuzată şi o emisiune-antiteză numită, să zicem, „Nu vreau să fiu, nici în ruptul capului, vedetă”. În România, noţiunea de vedetă e folosită deseori abuziv, de vreme ce orice domnişoară – care citeşte ştiri prin buletinele posturilor de televiziune - se trezeşte peste noapte cu acest titlu.
Mă uit şi nu-mi vine a crede la Horia Moculescu, vedetă bătrână, cum se ceartă cu ultima mărgică din şirul nevestelor sale. Ex-consoarta, care şi-a refăcut viaţa cu un nou cetăţean, locuieşte în acelaşi apartament cu maestrul Moculescu, prilej pentru cei doi foşti soţi să-şi ridice poalele până-n vârful capului şi dincolo de el.
Te doare mintea: ba că tu ai cheltuit mai mult curent electric decât mine; ba că ai furat un taburet; ba că ai împuţit frigiderul cu nişte peşte expirat. Şi toate astea apar la dublu în ziare şi televiziuni, stârnind o curiozitate care s-a transformat deja în silă.
Nu ştiu cine este vinovatul în această mahala, şi nici nu cred că are vreo importanţă. Compozitorul Moculescu are însă datoria să se comporte ca un domn şi să mai lase de la el. Vedetele noastre ar trebui să priceapă, deşi nu mintea e punctul lor forte, că statutul lor le impune un anume fel de purtare, de la un nivel în sus.
Eu unul oricum nu mă număram printre admiratorii lui Moculescu, dar acum să mă baţi cu basca udă şi n-aş mai asculta vreun cântec semnat de el. Unul dintre acestea, devenit şlagăr acum vreo patru decenii, se numeşte – vă mai amintiţi? - „Noi, în anul 2000”.
Maestre Moculescu, uită-te la matale ce-ai ajuns în anul 2000!