Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Mai sunt locuri, în ţara asta a noastră, în care zbârnâie (dacă e să treacă) o maşină pe zi, nu rag difuzoare tâmpe, răsuflarea văzduhului prefiră boare de cetină şi pajiştile nu-s spurcate cu peturi, pungi şi gunoaie, Aceste „funduri de sac”, care, de regulă, se proptesc în pieptul vreunui munte, nu prea tentează turistul de duminică, dornic de trasee comode şi continui, dar mai ales de servicii, deocamdată absente în cotloanele Carpaţilor Orientali. Prin comparaţie cu infernul de pe Valea Prahovei, unde bucureşteanul naiv şi snob speră să prindă o gură de aer de munte şi se alege cu un damf şi mai concentrat de elixir al eşapamentelor, codrii de la Suha şi Stânişoara par o insulă din altă lume. Vara, curăţia verde-crud a costişelor zici că-i decor pictat cu pensula. Iarna, când rămân doar trei nuanţe, alb, verde-brun şi albastru-gălbui, se pogoară de nu ştiu unde o lumină calmă, caldă şi lină, în irizările căreia prind să pâlpâie depărtate amintiri. N-am copilărit la munte, ci în colbul Iţcanilor, dar pe meleagurile troienite de pe malurile Suhăi, alunec repede într-o poveste cu oameni de zăpadă, copii la săniuş şi brazi de Crăciun săraci, împodobiţi cu hârtie creponată; în loc de artificii, agăţam „lumânărele” de trotil (în 1945 se găseau pe toate drumurile – de la proiectilele neexplodate) care sfârâiau portocaliu, mirosind a război. În ianuarie 2008, Stânişoara şi-a păstrat aceeaşi imagine de legendă pe care a intuit-o Sadoveanu, când a purtat-o de la Borca la Suha, peste Stânişoara, pe Vitoria Lipan, în căutarea „bărbatului cu căciulă brumărie şi cal negru ţintat” („Baltagul”). Atunci, ca şi acum, se puteau citi în zăpadă aceleaşi urme ale vieţuitoarelor pădurii: pasul cerbului (l-am şi zărit într-o dimineaţă defilând către hrănitoare, în capul pâlcului de ciute), urma răvăşită a mistreţului, şirul de gheruţe al râsului, saltul urecheatului, ne-graba vulpii... La Văleni, chiar sub Stânişoara, se poate vedea cum înţelegea vânătoarea „geniul Carpaţilor”: bordeiul de pândă din care a împuşcat doi urşi zici că-i hotel de trei stele: covoare, canapele, draperii, veselă, sobă de teracotă, WC fără cusur – halal! În fila de cronică a acestor locuri sunt însă înscrise şi fapte mai demne de interes decât astfel de isprăvi pseudo-cinegetice, numai că, în vălmăşagul „timpurilor noi”, trecem nepăsători pe lângă amintiri ce tind să se stingă precum, primăvara, urmele încrustate în zăpadă. Am înotat cu greu, prin nămeţi, până la crucea de pe coasta Stânişoarei ce marchează locul ultimului cimitir din luptele cu nemţii în al doilea război mondial. Acolo a căzut primul ofiţer român... după încheierea marii conflagraţii. Căpitanul V. Teodoreanu a avut neşansa să se întâlnească cu glontele în întâia zi de pace: 24 august 1944. Ce destin! De aici, de pe malurile Suhăi, din Mălini, şi-a început drumul cel ce avea să dea semnalul dezgheţului în poezia română: Labiş. Răpus şi el în vreme de pace – de războiul cu sine însuşi. Ultima poezie, „Pasărea cu clonţ de rubin”, a conceput-o pe patul spitalului. „Pasărea de ceară” se intitulează poezia scrisă înaintea morţii de militarul-poet, şi el din Mălini, Ion Grosaru, ucis la Talil, în Irak, adică, în războiul altora. Ciudat cum premoniţia sfârşitului se asociază cu fâlfâitul aripilor de pasăre! În codrii Stânişoarei s-a bejenit, între 1952-1954, călugărul Ilie Cleopa, astfel izbutind, împreună cu Arsenie Papacioc, să scape de urmărirea „organelor” ce încercau să-i dibuie scotocind schiturile şi mănăstirile. În 2008 se împlineşte o cifră rotundă – 510 ani – de când, într-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, este pomenită comuna Mălini. Câtă istorie luminează acest petec de pământ românesc!
Închei cu un sfat pentru călător: nici iarna, nici vara, nu luaţi în serios hărţile şi pietrele kilometrice ce vă îmbie să ajungeţi pe valea Bistriţei, la Borca. Până-n vârful Stânişoarei, „la cazemate”, drumu-i onorabil. Pe panta de coborâre, începe judeţul Neamţ. Şi-aoleu!
(10 ian 2008, 11:45:20