Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea anului nou. Cinstit vorbind, temeiuri straşnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneţi că vă copleşeşte fericirea fiindcă aţi îmbătrânit cu-n an, nici că bilanţul celor 365 de zile scurse a fost formidabil, nici că aveţi siguranţa unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ţi-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditaţii pe tema sic transit, abia apoi urmând cufundarea în carpe diem. Cu excepţia celor (puţini) care-şi pot investi cu deplină siguranţă nădejdile în darurile anului din prag (absolvenţii cutărei şcoli, mirii hărăziţi cununiei, viitoarele mămici în pragul sorocului, datornicii ce scapă de rate, puşcăriaşii în prag de eliberare, proprietarii mutaţi în casă nouă, căpşunarii întorşi la vatră cu teşchereaua plină, artiştii ce-or izbuti să-şi trimită în lume opera capitală...) restul muritorilor n-au a aştepta de la 2008 decât o singură certitudine – scumpirile. Altceva? Sforăraie politicianistă dâmboviţeană de doi bani, integrare poticnită într-o Europă ce-şi are grijile ei, şi, desigur, cortegiu de nevoi, dorinţe, aspiraţii, izbânzi, eşecuri, totul proiectat pe un fundal incert, în tonuri de gri. De ce să ne bucurăm? Dar, mă-ntorc şi zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. Copiii, nepoţii, strănepoţii, au crescut. Am mai rânduit câte-un lucruşor nou prin casă. Au prins ceva cheag şi tentativele de navigare prin meandrele economiei de piaţă. Cei ce au muncit cinstit şi spornic, nu că l-au prins pe Dumnezeu de un picior, dar şi-au văzut proiectele intrând pe rod fără să-i pască spaima ilicitului. Pensiile s-au rotunjit chiar binişor, salariul minim a săltat şi el, mai timid – desigur, urmând să rămână repede în urma scumpirilor de tot felul. Nimeni n-are bani, dar ţara s-a umplut de vile şi de maşini de lux. E ceva! Dincolo de ghirlandele luminoase şi de brazii împodobiţi cu dichis din centrul oraşelor, dincolo de spectaculosul focurilor de artificii şi de animaţia stereotipă a concertelor oferite pe bandă rulantă onor poporănilor, sosirea lui 2008 îngăduie şi mai multe speranţe, şi mai multe îngrijorări decât răposatul 2007. Datoriile externe cresc. Consumăm mai mult decât producem. Meşterii evadează către orizonturi mai prospere. Agricultura pâlpâie. Sănătatea planetei continuă să se şubrezească, tot mai violent agresată de un homo sapiens ce-şi retează singur craca de sub picioare. Reale sunt şi îngrijorările pricinuite de inabilitatea diplomaţiei româneşti, prea puţin capabilă să impună România şi românii în conştiinţa Europei. Reprimarea marii corupţii mă tem că nu va izbuti mai mult în 2008 decât filmarea caltaboşească din 2007, cu aceeaşi sublimă eficienţă şi deplină inutilitate. Ei bine, cele înşirate mai sus, şi câte or mai fi, reprezintă tot atâtea provocări. O clasă politică mai onestă (mă îndoiesc c-o vom avea şi după a şaptea rafală de uninominale!) şi le-ar putea trece într-un unic program prioritar, transpartinic, dezideologizat, care, însă, va rămâne fata morgana atâta vreme cât energiile se consumă în aiuristice lupte între persoane şi palate. Oricum, românii au datoria să spere şi să creadă în virtuţile lui 2008. Cei 18 ani post-decembrişti au lăsat în urmă panaş de datorii neonorate. Horaţiu spunea: „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva”; să nădăjduim că 2008 va şti şi să aducă, spre a se înscrie în fila istoriei recente ca un reper al resurecţiei româneşti. Să credem, deci, în noul an, chiar dac-ar fi să investim mai mult optimism decât poate fi îngăduit. La urma urmei, e-o investiţie rituală: au făcut-o mereu strămoşii, or s-o facă şi urmaşii urmaşilor noştri. La mulţi ani!
