Mircea Radu IACOBAN

Contestarea brutală şi, adeseori, suburbană, a omului şi poetului Eminescu nu-i rara avis în cultura română. De la Grama încoace, a existat o continuitate a negării, mai fiecare generaţie înscriindu-şi contribuţia barem la şubrezirea soclului, dacă nu la dărâmarea statuii. Frumos drapată în fraze de necontrazis, prin care se cerea legitima şi necesara scoatere a poeziei eminesciene de sub zodia festivistă a solemnităţii de carton, contestarea contemporană derapează mult dincolo de onorabila intenţie declarată, coborând până la jalnic („poezia lui Eminescu nu-mi spune nimic”), ori la penibile portretizări fizice întemeiate pe speculaţii şi prezumţii. (Şi fiindcă trăim în România, preşedintele Constantinescu a găsit de cuviinţă să-i decoreze cu Medalia Eminescu... taman pe cei care declaraseră că poezia Luceafărului este... nulă!) Iată şi un episod neştiut din veacul trecut: în urmă cu 8 decenii, l-a atacat dur pe Eminescu proaspătul entuziasmat de roadele revoluţiei din octombrie, Panait Istrati. În „Adevărul literar...”, părintele Kirei Kiralina îl acuză pe poetul românilor că... nu pricepe rosturile lumii acesteia, greşind grav şi faţă de istoria naţională şi faţă de întreaga istorie a umanităţii: „Omenirea va fi condusă cu dreptate în viitor de oameni inteligenţi şi generoşi, oricare le-ar fi obârşia, aşa cum vedem că se produc lucrurile în Rusia de astăzi” – iar Eminescu s-ar cantona într-un naţionalism îngust, limitat şi xenofob. (Îngăduiţi-mi o precizare: s-a ajuns la o alterare a percepţiei sensului termenului xenofob, datorită ignorării etimologiei: xeno=străin, phobos=frică. Deci, frică de străini, nu ură faţă de străini!) Că, până la urmă, Panait Istrati s-a dumirit cum e cu raiul bolşevic, se ştie. Atacul la adresa lui Eminescu însă nu l-a regretat: dovadă – l-a publicat în sumarul volumului „Mustul care fierbe” din 1928. Prin amabilitatea criticului Al. Dobrescu, am intrat în posesia reacţiei lui Octavian Goga, tipărită în gazeta clujeană „Ţara noastră”. Sigur că, judecat în ansamblu, articolul vehement semnat de Goga este discutabil, mai ales sub raportul tentativei de anexare a lui Eminescu unui agresiv „crez naţional” , atribuindu-se abuziv chiar paternitatea „doctrinei naţionalismului organic, care a îndrumat întreaga ideologie a vremii.” Cum se ştie, au fost varii tentative de agăţare de pulpana poetului cu scopul obţinerii unui plus de legitimare doctrinară – inclusiv pe vremea lui Ceauşescu – ceea ce, oricum, nu cade în responsabilitatea lui Eminescu. Cu adevărat interesant în articolul lui Goga este vibrantul laudatio, ilustrativ pentru preţuirea pe care o acordau ipoteşteanului marile spirite ale epocii: „Poezia lui Eminescu (...) e cel dintâi capitol din literatura românească ridicat la culmile producţiei universale (...) Cele două generaţii venite în urmă l-au decretat idolul lor. În afară de zguduitoarea influenţă literară exercitată pe de-a-ntregul, conştiinţa publică s-a diriguit la noi prin adevărurile lui (...) el e întâiul mare poet al intelectualităţii româneşti.” Cât priveşte acuza lui Panait Istrati, potrivit căreia Eminescu ar fi vinovat de ignorarea... virtuţilor internaţionalismului proletar, Goga o combate tot în cheie naţionalistă, dar deschizând perspectiva corectă asupra relaţiei naţional-universal: „Eminescu, codificând o doctrină naţională, e unul din stâlpii de căpetenie ai progresului uman.” Pe denigratorii poetului, Goga îi avertizează sever: „Detractorii să fie liniştiţi (...) De câte ori se ivesc astfel de insecte antipatice ce vor să-şi ţese pânza otrăvită (...) noi luăm măturoiul şi măturăm...” Cum se vede, reacţiile literaţilor, în epoca lui Goga, erau dure, violente, neiertătoare. Azi, sunt blânde.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Eminescu.

Comentarii