Mircea Radu IACOBAN

Titlul de Doctor Honoris Causa, recent acordat de Universitatea de arte „George Enescu” profesorului Ion Toboşaru, pare a fi fost din totdeauna gândit şi croit pentru a omagia personalitatea şi opera unui astfel de intelectual cu solidă formaţie clasică, unui „boier al spiritului”, considerat, de cei ce-l cunosc cu adevărat, un „teatrolog cu inimă inteligentă”. De regulă, inteligenţa este asociată cu funcţiile creerului, inima rămânând responsabilă de guvernarea afectelor. A spune „inimă inteligentă” (formularea îi aparţine lui Florian Potra) înseamnă a recunoaşte că, de fiecare dată, judecata critică este trecută şi prin filtrul sentimentului, astfel producându-se catalizarea aptă să confere căldură umană oricărui text al profesorului – fie că-i vorba de eseistică, de cronică teatrală, de curs universitar ori – se putea altfel? – de poezie. Nu l-au interesat niciodată lucrurile mărunte, intrigile, fleacurile, coteriile, oscilaţiile box-office-urilor, conjuncturile. Ai zice, parcurgând cele 1200 de pagini (!) reunite sub titlul „Contururi spectacologice crepusculare” (Ed. „Tempus”, Ploieşti) că lumea teatrului românesc nu-i traversată de accidente, cabale, gonflări artificiale, aranjamente... chiar de culise – Ion Toboşaru o examinează olimpian, de sus, atent doar la articulaţiile majore ale fenomenului şi ignorând programatic ceea ce ar putea coborî teatrul în prea lumeasca împărăţie a nimicului banal. Dar de ce contururi crepusculare? Thalia să fi ajuns pe traiectorie descendentă, după apus urmând intrarea în umbra eclipsei eterne?  Blaga spunea (în „Discobolul”) că, pe timpul eclipsei, nu soarele este atins de întuneric, ci acei care-l privesc. Chiar dacă teatrul traversează vremuri mai puţin faste, vinovăţia nu-i aparţine în totalitate. De altfel, de aici cred că începe a doua sugestie a titlului. Anticii confereau crepuscului nu numai înţelesul de post-amurg, ci şi acela de pre-ziuă. Contururile spectacologice crepusculare conţin, in nuce, şi credinţa în  lumina zorilor ce or să vină – necesara resurecţie. Coborând în public, urmează, firesc, pledoaria de-a dreptul singulară pentru revitalizarea retoricii în comportamentul extra-scenic: „Discursul juridic, politic, etic, religios, academic, didactic, panegiricul – reclamă experienţă superioară, căci Retorica implică artă (tehne, ars) şi deopotrivă ştiinţă (scientia). Reflecţiile cu privire la studiul retoricii, azi disciplină teoretică şi experimentală, îmi sădesc convingerea necesităţii de a erudi generaţia tânără din Universităţi şi Academii în lumina retoricii moderne.” Fie auzit! Simpla trecere în revistă a titlurilor aşezate de I. Toboşaru pe coperta cărţilor sale  înfăţişează o arie a preocupărilor ce-l individualizează net în agitaţia superficială ce înconjoară din totdeauna lumea cu sclipici a scenei: ”Principii generale de estetică” (1978), „Introducere în estetica teatrului contemporan” (1981), „Consemnări. Arta teatrului contemporan” (1982), „Contururi teatrologice” (1983). Dar, pentru a-i creiona profilul cât mai aproape de adevăr, se cuvine să aşezăm, în acelaşi raft de bibliotecă, cele nu mai puţin de 26 (!) volume de poezie, începând cu „Autumnale”, debutul la Ed. „Junimea” în 1985, şi până la „Rondeluri antume – epilog redundant”, Ed. „Muntenia & Leda”, 2003. Că nu e om să nu fi scris o poezie! Lirica lui Ion Toboşaru, clasică prin solemnitate, echilibru, armonie, claritate şi parnasiană prin fastuosul decorurilor, este, în bună măsură, un omagiu adus Eros-ului. Doina Modola o consideră „Licoare amăgitoare, ce se naşte din euforii; un mod tandru de a trăi şi de a se mântui în imaginar.”

Ion Toboşaru – un senior al spiritului.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un senior.

Comentarii