Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
La sfârşit de an apar tot soiul de bilanţuri şi clasamente: au trecut 12 luni din viaţă, ia să vedem ce isprăvi chisnovate am izbutit noi şi compatrioţii noştri. Nu văd de ce n-am alcătuit şi clasamentul tâmpeniilor autohtone 2007, lesne de recoltat din paginile gazetelor şi din izvorul generos al internetului. Dacă inventarul general este relativ simplu de făcut, ierarhizarea e mai dificilă, fiindcă mai toţi concurenţii ar merita cu prisosinţă locul I şi, la urma urmei, stabilirea unor grade şi trepte ale prostiei, de tipul nătâng, şi mai nătâng, foarte nătâng, nătângul absolut, ar necesita un şubler-minune aflat doar în dotarea Celui de Sus. Oricum, Premiul special n-are cum să-l rateze inteligenta şi culta Loredana Groza: s-a arătat încântată c-a reuşit să „înveţe puţin limba braziliană”, este convinsă că El Nino nu-i un fenomen meteo-climatic, ci… un cântăreţ de muzică latino şi (bomboana de pe colivă!) a întrebat un coleg din Basarabia dacă
„Pe la voi, la Chişinău, trece Volga? Cum? Nu mai trece?” O cugetare adâncă şi memorabilă a formulat omniprezentul Dumitru Dragomir: „Familia e sfântă, patria e sacră”, fără a-l putea concura pe bietul Hagi, autorul unei constatări de mare profunzime filosofică: „Omul este o persoană umană.” Dar ce spuneţi despre bogatul şi influentul parlamentar Dan Iosif, fost copil al străzii, fost revoluţionar, fost consilier prezidenţial, care, într-un moment de adâncă reflecţie, a rotunjit o propoziţie pentru care l-ar invidia şi Gâgă: „Destinul meu a fost marcat de soartă.” Câte odată, sinceritatea tezaurizată în străfundurile sufletului rupe zăgazurile şi irumpe năvalnic, în pofida opreliştilor dictate de autocontrolul ce şi-l impune omul politic uns cu toate alifiile. Drept pentru care dl. Hrebenciuc a exclamat: „Dl. Cristoiu a spus despre mine că sunt corupt pe vremea când nu eram, în 1993.” (Rămâne să mai verificăm dacă citatul a fost reprodus într-adevăr până la capăt.) Un etaj întreg în edificiul impunător al prostiei umane îl deţine autoritar imprevizibilul Gigi Becali, pe care sus-citatul Dumitru Dragomir încearcă să-l absolve de gafa impardonabilă comisă după meciul „Stelei” de la Buzău, declarând că „prostia nu se pedepseşte” (aşa o fi; de fapt, nici nu doare). Dar să cităm din gândirea titanului din Pipera, coleg de Academie cu popularul Bulă: „Este voinţa lui Dumnezeu ca eu să pasc acest popor!”. Ori: „Eu, în tinereţe, eram amfitrion pe oriunde mă duceam.” Plină de interes este şi particulara concepţie a lui Gigi despre insulte şi jigniri: „M-am certat cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat.” Tâmpeniile înşirate până acum pot fi considerate, totuşi, glumiţe, faţă de monumentala intervenţie a lui Viorel Cataramă într-un moment aniversar: „Există aici, în această sală, tineri care au murit în revoluţia din decembrie 1989.” Am păstrat pentru final, pour la bonne bouche, cum zice franţuzul, mărturisirea artistului de mare rafinament, multi-milionar (de această dată, datorită … prostiei noastre) Costi Ioniţă: „Fiecare are gusturile lui în muzică. N-are cum să asculte toată lumea numai Schopenhauer.”
Cam astea ar fi primele nominalizări. Lista rămâne larg deschisă.
