Mircea Radu IACOBAN

Au trecut, iată, 40 de ani de la lansarea unei cărţi ce avea să facă pârtie: „Cu microfonul în buzunar”. După acel semnal de start, întâmpinat şi cu rezerve („dacă aveţi microfonul, ce vă trebuie pixul?”) mai mulţi confraţi de gazetărie sportivă radiofonică au început să dea târcoale tiparului, cutezând intrarea într-un perimetru în care contează, alături de încărcătura de informaţie, şi metafora, virgulele, topica – într-un cuvânt, arta scrisului. Au izbutit cei ce au înţeles că n-ajunge să muţi o relatare din registrul sonor în pagina de carte: se cere asumat şi-un joc mai elevat al ideilor, o rigoare a demonstraţiei, ca să nu mai vorbim de acurateţea stilistică şi limpezimea gramaticească. Au avut net avantaj autorii deprinşi şi cu canoanele rubricii de gazetă – dar prin simpla adiţionare de cronici nu se construieşte o carte. Am primit zilele acestea două opuri de sport astfel închegate: „Cei doi Hagi”, de Adrian Dinu Rachieru, şi „Curajul de a crede în victorie”, de Vasile Arhire. Poate prezenta interes pentru cititorul anului 2007, o cronică consacrată cutărui meci jucat în 2005? Slabă nădejde! Şi totuşi, ambele cărţi rezistă probei timpului tocmai pentru că, pornind de la concretul situaţiilor, au ştiut să se ridice la nivelul dezbaterilor de idei. Arhire începe prin a-şi pune întrebări („de ce avem un singur Mutu?”, „cine se ocupă de cultura sportivului?”, „de ce suferă comunicarea cu finanţatorii?”, „de unde gâlceava românului cu succesul?”), spre a ajunge la pledoarii susţinute: pentru aşezarea valorii în prim-planul fenomenului sportiv, pentru comunicare, ca liant între performer şi public, pentru obligativitatea însuşirii mentalităţii de învingător, pentru ieşirea din mediocritate, pentru asocierea sportului cu valenţele artei, inteligenţei, imaginaţiei, pentru conjugarea fericită a rezultatului cu spectacolul, în fine, pentru „o nouă revoluţie” în sportul românesc: fiecare meci să se joace cinstit, pe teren. Fi-va vreodată? Om trăi şi om vedea. Subintitulată „jurnal sentimental”, cartea chiar probează certă investiţie de sentiment, constituindu-se nu într-o simplă cronică a evenimentului sportiv petrecut între 2002-2007 (deşi sunt necesare şi astfel de lucrări, croite în temeiul motivaţiei cronicăreşti „ca să se ştie!”), ci ca o dezbatere de idei în care unele răspunsuri sunt sugerate, altele rămânând drept viitoare (dacă nu chiar eterne!) teme de meditaţie.”Curajul de a crede în victorie” e-o apariţie ce merită salutată şi prin „ieşenismul” de calitate, rezumabil şi prin simpla alăturare a două titluri de tablete. Primul: Iaşul merită. Al doilea: Nu ne predăm! Adrian Dinu Rachieru este mai elaborat şi mai speculativ. Aşază motto-uri cu schepsis („Teleexistenţa bate existenţa” – Magda Ursache), nu iartă cu nici un chip „liga lui Mitică”, îl toacă mărunţel pe „Gigi, inimă de leu”, care, în suficienţa-i deplină, a declarat că „Dacă vreau, pot să fiu şi antrenor la Steaua!”, îl cârâie pe bizarul patron timişorean Iancu, îl compătimeşte pe Hagi (deşi-i de aceeaşi părere cu Zdrobiş, că „Hagi, ca antrenor, n-are nici o treabă cu fotbalul!”) şi-l face de râs pe ştabul dinamovist Borcea, care, în toată casa, n-are... nici o singură carte! Ambele apariţii ar merita exclamaţia lui Hagi „Regret, dar n-a ieşit”, însă întoarsă pe dos: ne bucurăm, cărţile „au ieşit” cu bine şi au drum sigur către cititori.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pixul şi microfonul.

Comentarii