Mircea Radu IACOBAN

N-am văzut prea mare strădanie pentru  aniversarea celor 130 de ani scurşi de la luarea redutelor turceşti şi cucerirea independenţei României. Cinstit vorbind, n-am văzut deloc. Altele ni-s preocupările: Elodia, Mailat, meciul cu bulgarii, zbaterile electorale, Columbenii... În 1976, la sărbătorirea Centenarului, s-a putut constata că multe dintre episoadele Războiului de la 1877 nici acum nu-s lămurite. Printre ele, secvenţa luării primului steag turcesc, mult mediatizată în epocă şi, în egală măsură, contestată datorită amestecului imoral al politicianismului murdar în istoria neamului. Eroul, Grigore Ioan, a fost dublat de alt Grigore Ioan – unul prahovean, celălalt, moldovean. Steagul însă, pare a fi unul singur. Deci, doi ostaşi din războiul de la 1877 „candidează” pentru titlul glorios de cuceritor al drapelului turcesc, iar istoria, neputincioasă, n-a izbutit, în decursul unui secol şi mai bine, să descâlcească o poveste doldora de dedesubturi şi adânc implicată în luptele electorale: liberalii „îl aveau” pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigore Ioan a Lucăi. N-o fi, la urma urmei, episodul luării flamurii cu semilună momentul cheie al războiului pentru independenţă, după cum n-ar avea atâta importanţă apartenenţa eroului la o zonă sau alta a ţării: steagul a fost luat de un român, un cvasi-necunoscut, fie el Ioan, fie a Lucăi. „Afacerea” – ca să folosim limbajul documentelor epocii, la care m-am întors cu acest prilej aniversar – a avut, însă, un ecou formidabil, grupând partizanii unei ipoteze ori ai celeilalte în tabere  agresive şi hotărâte. De fapt, conflictul luării flamurii verzi îi folosea pe cei doi Grigore drept simpli pioni într-o partidă al cărei „rege” asediat nu era altul decât maiorul (apoi, colonel şi general) Candiano Popescu, personaj desprins parcă din galeria eroilor lui Shakespeare. Cumplit ridiculizat de Caragiale (vezi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi, mai ales, schiţa „Boborul”) capul „revoluţiunii” de la Ploieşti ar avea, dacă judecăm fără patimă, măcar două justificări capabile să-l scoată de sub acuza de donquijotism. Mai întâi, faptul că militase în numele ideii de republică şi, apoi, conjunctura, despre care nimeni nu mai are azi habar: „revoluţiunea” fusese plănuită a izbucni simultan în mai multe judeţe. Numai că liberalii radicali din Turnu Severin, Craiova, Bucureşti etc. au „amânat” acţiunea, Candiano rămânând singur-singurel să lupte cu... dinastia Hohenzollern-Sigmaringen. Cariera deputatului şi doctorului în drept Candiano-Popescu părea, în 1877, făcută ţăndări – moment în care solicită să fie trimis voluntar pe frontul cu turcii, ba, mai mult, cere să i se încredinţeze comanda formaţiunii care va ataca reduta Griviţa.  Acum, după 13 decenii, când avem posibilitatea unei priviri mai limpezi şi mai detaşate, înclinăm a crede în sinceritatea elanului patriotic, fără a neglija procentul de premeditare disperată în miza pe cartea reabilitării faţă de tron. Sub zidurile Griviţei muriseră câteva mii de oşteni ruşi, iar Batalionul 2 de vânători, pe care Candiano l-a condus la atac, a pierdut în sângeroasa zi de 30 august 1877, 5 ofiţeri (din 9) şi 112 soldaţi (din 550). N-ar fi putut fi vorba, deci, de un discurs, de o plimbare, de o „revoluţiune” ca la Ploieşti, ci de o cumplită întâlnire cu moartea. După terminarea ostilităţilor, Candiano a scris cartea „Războiul neatârnării”, în care, la pag. 24, citim: „Oastea româno-rusă pătrunzând în redută, Grigore Ion, soldat în batalionul 2 Vânători, ajutat de sergentul Stan Gheorghe şi caporalul Nica Vasile, zmulg un steag de la vrăjmaş...” Steagul va fi prezentat prinţului Carol şi împăratului Alexandru, apoi, dus în triumf la Bucureşti, închinat în faţa statuii lui Mihai Viteazul şi, în cele din urmă, depus la Arsenal. De aici încolo, începând un adevărat circ electoral. Nu-i rău să ne amintim, la ceas aniversar, isprăvile strămoşilor, cu atât mai mult cu cât suntem în prag de alegeri şi prea multe nu s-au schimbat – poate doar undeva, la suprafaţă. Finalul poveştii celor doi Grigore, în tableta viitoare.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Care Grigore?.

Comentarii