Mircea Radu IACOBAN

Îi spuneam, în urmă cu 50 de ani, Bebi. Atunci, părea un apelativ oarecare. Acum, sună ridicol – nu numai din pricina relaţiei imposibile dintr-un astfel de prenume şi realitatea vârstei a treia,  cât şi (mai ales!) datorită filmelor americane în care amorezii se alintă cu acelaşi idiot baby oriunde şi oricând. Fostul coleg de grupă la facultate, în pragul împlinirii frumoasei (chiar o fi frumoasă?) vârste de 70 de ani, a revenit la numele din catalog: Leon Volovici. Barba îi schimbă oarecum înfăţişarea, dar inflexiunile vocii i-au rămas aceleaşi. Monologhează ori dialoghează cumpănit, aşezat, cu echilibru şi bună cuviinţă. Nu-i obligatoriu să-i împărtăşesc în totalitate opiniile literare, dar i le respect fiindcă reprezintă opţiunile unui intelectual rafinat, poliglot (vorbeşte până şi poloneza!), citit şi răscitit, posesor al unei experienţe de viaţă ce-i permite să contemple zbaterile lumii acesteia de la altitudinea în care domneşte seninul făr-de patimi. Conferenţiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, autor al unor cărţi pretutindeni premiate,cercetător reputat al istoriei evreilor şi al interferenţelor culturale româno-evreieşti (i se datorează punerea în circulaţie a „Jurnalului” lui Sebastian), Volovici poate fi considerat produsul intelectual de vârf al grupei de studenţi ce a furnizat cel mai mare număr de universitari din istoria prestigioasei alma mater jassiensis. Prima lui carte se intitula „Apariţia scriitorului în cultura română” şi, publicându-i-o la „Junimea” în 1976, mă simt oarecum implicat în… apariţia lui Volovici în peisajul literar ieşean. E-o reală plăcere să-i citeşti noua şi subtil-rafinata carte „De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi”. Autorul îşi trece în revistă, cu sinceritate şi sine ira întreaga biografie, oferind o galerie de portrete creionate cu ascuţit spirit de observaţie, cu sagacitate bine temperată şi caldă înţelegere umană, văzută mai întâi prin ochii copilului terifiat de război („Liniştea m-a speriat, era ceva neobişnuit. Ca un morar deprins să doarmă în zgomotul morii, iar dacă motorul se opreşte şi e linişte, se trezeşte speriat” – era prima zi fără bombardamente şi împuşcături), trecând prin revelaţiile nostalgice ale întoarcerilor, spre a ajunge la surprinzătoarea constatare că şi fiului lui, care n-a trăit în România şi nu ştie româneşte, i-a transmis gena ce face să percepi mereu orizontul îndepărtat al originii: „Marc urmărea acasă, la Ierusalim, un meci de fotbal al echipei României la campionatele mondiale (…) Întreb cât e scorul şi-mi spune: unu zero pentru noi, pe un ton absolut firesc. Era 1-0 pentru România (…)  S-a identificat cu… identificare mea!”. O observaţie corectă, de substanţă, se cere comentată: este vorba de „Absenţa scriitorului (şi filosofului) român de la meditaţia europeană asupra Holocaustului”, cu atât mai mult cu cât şi sus-semnatul a fost tentat să scrie un roman al Pogromului de la Iaşi. M-am documentat şi la Yad Vashem (cu sprijinul lui Volovici, pe atunci cercetător acolo), am adunat stivă de documente, dar cartea a rămas nefinalizată. Am constatat de la bun început că, oricât de obiectiv ai fi (sau tocmai de aceea) se vor ivi reacţii de respingere, fie dintr-o direcţie, fie din cealaltă, dacă nu chiar din amândouă. Poate, încă nu i-a venit vremea; oricum, acest oribil episod ce maculează (şi contrazice!) însăşi istoria spirituală a Iaşului, se cuvine a fi, odată şi odată, analizat în amănunţime, dezbătut şi, cât stă în putinţa (şi chiar obligaţia) scriitorului român, desluşit în profunzime. Închei cu mărturisirea-sinteză a lui Volovici: „Nu cunosc decît trei planete – una cu centrul în Iaşi, alta, cea din care a venit Hania (soţia, n.n.), cu centrul la Varşovia şi a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim.” Cartea încearcă, sufleteşte, o „aliniere a planetelor”. În bună măsură, izbuteşte.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Volovici.

Comentarii