Mircea Radu IACOBAN

Trei filme par a anunţa un nou şi promiţător început în cinematografia românească: „4 luni...” al lui Mungiu, „Californian dreamin” datorat regretatului Nemescu şi „Ticăloşii”, în regia lui Marinescu. Diferite ca situare a acţiunii în timp, şi mai diferite din punctul de vedere al universului investigat, asemănătoare prin (în sfârşit!) infuzia de adevăr omenesc şi viaţă netrucată, dar şi prin curajul de a ataca pieptiş teme vegheate de beculeţul roşu avertizator „atenţie, teritoriu minat!” Şi filmul scris şi regizat de Mungiu, şi cel turnat după cartea lui Dinu Săraru, şi „Californian...” se nutresc din aceeaşi fântână bântuită de miasmele descompunerii morale: un filon satiric nedeclarat, aparent blajin, totuşi, coroziv, identificăm la Mungiu, un adevărat regal al satirei în pelicula lui Marinescu, crochiuri caracterologice tot pe canava satirică la Nemescu. Interesantă observaţia (nu-mi aparţine) că mizeria morală, în filmul premiat la Cannes, derivă din şi se conjugă cu mizeria existenţei cotidiene din vremea lui Ceauşescu, în vreme ce, în cazul „Ticăloşilor”, potlogăriile la limita umanului sunt opera unor indivizi cu sacii (de aur) de mult în car, incapabili să se oprească din drumul ce-i va duce până la crimă. De-ar exista un instrument în stare să măsoare cantitatea de curaj scenaristic şi regizoral investită în cele trei creaţii, atunci fără îndoială că „Ticăloşii” s-ar clasa pe locul I, urmat de „Californian...” şi, surprinzător, abia pe a treia poziţie de „4-3-2”. Săraru nu s-a sfiit să ia taurul de coarne şi-n alte vremi, în care, cum nu se putea spune mai nimic până la capăt, a izbutit, totuşi, să spună mult. Acum se dezlănţuie pur şi simplu; citind (şi văzând) care-s apucăturile şi orizontul ciocoilor noi cu bodiguard îţi poţi închipui cum ar fi arătat „Clipa” făr-de cenzură şi, mai ales, de auto-cenzură. „Ticăloşii” este dur, neiertător, demascator, cinic şi... devorator de voturi în perspectiva unor alegeri oricât de... uninominale – de unde reticenţa, dacă nu chiar răceala cu care filmul a fost întâmpinat. O astfel de peliculă, jucată exemplar şi regizată la meserie, se cuvine să fie mai degrabă interesată de validarea publicului larg decât de cea a criticii, explicabil timorată de bătaia lungă (mai bine zis, înaltă) a replicilor oricărei secvenţe. Probabil că după o primă difuzare TV se va putea cu adevărat discuta despre receptarea acestui film de excepţie. Cât despre „Californian dreamin”: realizatorii au vrut să spună tot – ştiută boală a tinereţii. Sunt nu puţine scene excepţionale, ideea de la care s-a pornit construcţia scenariului este, la rându-i, excelentă, materialul filmat, aproape totdeauna, impecabil. Dacă Mungiu a proiectat drame personale pe fond politic, iar Săraru-Marinescu  au investigat politicul ca generator de dramă a individului, Nemescu a încercat şi una, şi alta. Drept pentru care povestea se despleteşte prea mult şi, în locul cuvenitei creşteri dramatice apar „burţi” pe care, sunt sigur, regizorul le-ar fi eliminat la montaj. Cei care au finalizat filmul au făcut-o, poate cu pietate şi-n respectul amintirii celui ce a fost Nemescu, neîndrăznind să lase în afara variantei finale secvenţe în care s-a investit trudă, talent, şi care, în sine, spun mult, dar în economia generală apar ca în plus. Din experienţa proprie ştiu cât de greu se aruncă la coş orice metru de material filmat; legile cine-construcţiei obligă, însă, la rigoare şi la acordarea unui plus de credit sugestiei în faţa epicului ilustrativ. Ar mai fi de reproşat unele stângăcii de ordin... ceferistico-vamal, câteva inutile excese de limbaj, precum şi încăierarea din final, lipită tocmai spre a se adăuga sporul de tensiune lipsă – aşa cum, pe vremuri, prozatorii din generaţia Galan dădeau foc la acareturile colectivei ca să asigure cărţii un final de efect. Dar – şi-i vorba despre un DAR cât toate zilele – „Californian dreamin” e-o mică-mare sărbătoare a cinematografului românesc prin izbutita demonstraţie că, dacă adie răsuflarea artisticului, nu pot exista teme de ne-atacat, prin adevărul schiţelor caracterologice, prin subtilitatea jocului de-a râsu-plânsu’ şi, nu în ultimul rând, datorită prestaţiei actoriceşti, omogenă şi convingătoare. Nici un sunet fals. Filmul (două ore şi jumătate!) merită văzut – invită la meditaţie.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Trei filme.

Comentarii