Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Să citeşti şi să nu crezi! Unul dintre cei mai reputaţi kremlinologi, Arkadi Vaksberg, trece în revistă nesfârşita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică, din 1917 până în 2007 („Laboratorul de otrăvuri – de la Lenin, la Putin”, Ed. Pro, 2007). S-a scris şi s-a tot scris despre sutele şi chiar miile de execuţii prin împuşcare petrecute noapte de noapte la Lubianka de la Dzerjinski încoace, dar despre otrăvirile pe bandă rulantă aflăm doar acum. Pur şi simplu te cuprinde ruşinea când citeşti o astfel de carte şi jena că faci parte din aceeaşi specie cu torţionarii şi călăii care au înjosit umanitatea fără (măcar!) a crede până la capăt că sinistra şi supusa lor prestaţie ar avea justificarea slujirii unei cauze. Decizia înfiinţării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Am fi tentaţi să credem că, odată cu demascatorul Congres XX şi, mai ales, cu perestroika gorbaciovistă, macabrul capitol din istoria Rusiei s-a încheiat definitiv. Ei bine, nu! Cartea lui Vaksberg încearcă (şi izbuteşte!) să ne convingă că, şi sub domnia ţarului Putin, otrava (mult mai sofisticată şi mai greu de decelat acum) îşi face datoria în zona umbrită şi murdară a „marii” politici europene. Ironia sorţii a făcut ca tocmai iniţiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea duşmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creaţii. Grav afectat de scleroza creierului şi de o boală mintală evolutivă, Lenin, totuşi, deranja: cât timp era în viaţă, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Aşa că Piotr Pakaln, şeful pazei, i-a porţionat şi administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”.Cu Nadejda Krupskaia, soţia lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchiţele turnat peste colţunaşi, când îşi aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor. Cum se ştie, amândoi au avut parte de pompoase funeralii naţionale, organizate ... de asasini. N-ar ajunge spaţiul acestei rubrici pentru a înşira numele tuturor celor otrăviţi din ordinul lui Stalin; în carte, fiecare caz este înfăţişat meticulos, cu evidentă obiectivitate, luându-se în considerare doar documentele cu adevărat credibile şi mărturiile nepărtinitoare. Oricum, „marea teroare” este un capitol al istoriei veacului XX consistent investigat, adjudecat ca atare şi ieşit de sub zodia marilor surprize. Care se rânduiesc abia când afli când (şi cum) l-au otrăvit pe Soljeniţân, că, în ultimii ani, au fost astfel ucişi, în Rusia, doi academicieni, patru profesori universitari, câţiva scriitori şi gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak etc. etc. – lista rămânând larg deschisă. Mai toţi au avut parte de diagnosticul postum „insuficienţă cardiacă” şi de autopsii... de la distanţă. Vaksberg ajunge cu investigaţiile până la cunoscutul caz Iuşcenko (dioxină) şi asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210). Interesante sunt şi considerentele autorului cu caracter mai general, dintre care unele se potrivesc mănuşă realităţilor din România post-decembristă. Cum ar fi; „Pe scena politică au apărut bărbaţi şi femei care nu aveau înainte nici o posibilitate să se realizeze social. Ei au ajuns un model, devenind foarte repede populari, pentru că nu respectau clişeele ideologice pe care le tot auziseră oamenii, nu vorbeau limba propagandei comuniste, propuneau schimbări socio-politice la care toţi aspirau de mult timp. Unii au fost idoli de o oră. Lipsiţi de potenţial, incapabili de o muncă constructivă, au strălucit pe scena politică şi au dispărut rapid...” Într-adevăr, la ceas post-revoluţionar, proba construcţiei puţini au trecut-o.
Cartea lui Vaksberg n-o recomand cardiacilor, insomniacilor şi celor cu constituţie psihică fragilă.Poate provoca şi mai mult decât insomnii.
