Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Iarăşi, un început! Aici va funcţiona redacţia unei publicaţii culturale; primul număr se şi pritoceşte. Totul pare în ordine – şi chiar este. Lipsesc doar amănuntele ce dau veridicitate unei astfel de incinte: scrumierele pline („Tutunul ucide!”), coşul de hârtii dând pe delături, manuscrise risipite în preajma computerului, telefoane zbârnâind, corespondenţa strecurată pe sub uşă... Al câtelea început o fi? Dac-o luăm cronologic, s-ar cuveni să amintesc întâi de Radio Iaşi. În 1957, postul emitea... jumătate de oră pe zi, răstimp în care erau înghesuite tot soiul de emisiuni agrare, industriale, culturale, başca muzica la cerere! Logistica era sublimă: pe teren, înregistram interviurile cu magnetofonul „portabil” Philipps junior, ce cântărea 12 kg., iar deplasările le făceam cu o motocicletă IJ cu ataş. Sistemul energetic naţional nu exista, aşa că fiecare târg îşi avea uzina lui electrică, din care izvorau herzi aleatorii şi voltaje prubuluite din ochi. Copierea înregistrării, la studio, furniza surprize de genul transformării tenorului în bas şi invers! Pentru deplasările la Bucureşti, unde funcţiona redacţia-mamă, TAROM-ul ne oferea deliciile voiajului cu amărâtele bimotoare LI-2 (roată fixă în coadă) ce aterizau hurducăit pe imaşul de lângă iazul Chiriţa... Al doilea început: revista „Cronica”. Acum, poţi lesne înfiinţa cinci săptămânale pe zi; atunci, în 1966, a fost un adevărat miracol. În felul ei, revista şi-a făcut datoria: publica poezii sforăitoare în pagina întâia, spre a găzdui, în cuprins, texte semnate Noica, Eliade, Marino ş.m.a. Azi, „Cronica” n-o vedem, căci nu (mai) e. Al treilea: Editura „Junimea”. În oraşul în care se tipărea carte încă din 1643, firul activităţii editoriale fusese brutal întrerupt în 1944, spre a fi trudnic reînnodat abia după un sfert de veac, în 1969. Nu prea ştiam cum se construieşte un program editorial, nici şmecheriile prin care mai puteau fi strecurate titluri incomode, nu ştiam mai nimic despre tehnica tiparului de carte. Toate s-au deprins din mers şi, cu o garnitură redacţională foarte tânără, „Junimea” a izbutit să se impună, atrăgând autori prestigioşi de pretutindeni şi debutându-i pe cei mai mulţi dintre scriitori moldoveni ai generaţiei ’60. A tipărit cea dintâi carte cu litere latine a unui scriitor basarabean (Grigore Vieru), i-a debutat ori re-debutat pe „incomozii” Traian Chelariu, Mihai Ursachi, I. D. Sârbu, Al. Zub, Teophil Simenschy, Ioana Orlea ş.m.a., a colaborat fructuos cu scriitori de talia lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, a trimis în librării şi opuri mediocre, dar şi cărţi importante pentru cultura naţională. Al patrulea început: Teatrul din Suceava. În ton cu epoca (erau interzise construcţiile social-culturale) au fost aflate româneştile soluţii ocolitoare, aşa că... s-a dat foc (vorba vine – era o lumânare fumigenă amplasată în pod) vechii săli Dom Polski şi s-a construit, din temelii, un teatru nou. Ca să-l slujească, a fost adusă o întreagă promoţie a IATC Bucureşti. Când Teatrul Sucevean, (funcţionând ca secţie a Naţionalului ieşean) începuse să se afirme, a venit decembrie 1989 şi, de neînţeles, revoluţia în loc să ocrotească şi să potenţeze tânăra scenă, a... desfiinţat-o! Sunt convins că, dacă forurile locale de atunci îşi propuneau, Teatrul sucevean ar funcţiona şi azi. Al cincilea început (falimentar): cotidianul „Realitatea”. Al şaselea (tot falimentar): ediţia de Chişinău a ziarului româno-american „Universul” Al şaptelea: clădirea (fără aprobări şi fonduri) Casei Scriitorilor din Iaşi (în acte, era trecută ca „Atelier de ţesut covoare al Cooperativei „Mioriţa”) Iată şi al optulea început. Se va numi „Cronica artelor române”. S-o citiţi bine! Şi ca să mă auto-încurajez, îl citez pe Horaţiu:”Dimidium facti qui coepit habet” („Cine începe, are jumătatea înfăptuită.”
