Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Când sunt acasă, în cadă, mă visez în Deltă. Când sunt în Deltă, mă visez în cadă. C-aşa e omul: mereu vrea altceva! În virtutea acestui altceva, iată-mă-s din nou hălăduind prin stufărişurile de la Perevolovca, încercând să amăgesc ştiuca. Scârba, nu vrea şi pace! Oricum, Delta nu mai este ceea ce a fost. Şi asta nu-i numai opinia noastră, a vizitatorilor mai mult ori mai puţin ocazionali, ci a oamenilor Deltei, care trăiesc (tot mai greu) din pescuit. Cel dintâi lucru care-ţi sare în ochi este profunda modificare a ritmurilor Deltei, cândva dictate blând, de lenta sacadare a loviturilor vâslei. Lotca aproape c-a dispărut din peisaj: localnicii s-au yamahizat şi pe toate canalele e-o vâjâială a bărcilor cu motor de zici că s-ar cuveni grabnic instalate semafoare la răspântii. Cu treabă, fără treabă, de voie, de nevoie, ambarcaţiuni consistent motorizate stârnesc valuri de jumătate de metru, ridicând mâlurile şi zăpăcind peştii. A doua constatare: vilele s-au înmulţit într-un an cât în zece. Toate-s înzestrate cu debarcadere betonate, la care-s în aţipire şalupe alintate, nu ştiu de ce, doar cu nume feminine: Corola, Samantha, Sulfina, Irina, Medeea, Tereza; n-am întâlnit barem un barcaz pe care să-l cheme Vasile, Gheorghe, Ion. Nu lipsesc terenurile de tenis (să vii în Deltă ca să joci tenis?!), aerul condiţionat, neonul, piscinele, lămpile anti-ţânţari, grătarele şi restul tacâmului menit să răspundă oricărui moft de orăşean. A treia: preţurile au luat-o razna încă de la Tulcea. O lipitoare (regina momelilor) costă 5 lei (adică, 50.000 lei vechi), o coropişniţă, 3. Cultivatorii de coropişniţe şi-au ales un bussines fără pereche: amicul meu, doctorul, a lăsat cât ai clipi milionul, dotându-se cu astfel de graţioase şi gingaşe gângănii, numai bune de trezit somnul. Care, anul ăsta, nici n-a catadixit să le amuşineze! Pensiunile, toate la fel (în ce priveşte preţurile) îşi justifică tarifele mai ales prin înlocuirea inscripţiilor de la intrare: în loc de trage şi împinge, pull şi push. Suntem europeni! Un litru de apă minerală, 60.000, o friptură de peşte, 140.000... Pe toate le-ai trece cu vederea dac-ar muşca ştiuca. Dar nu vrea. Motiv pentru care dispoziţia noastră este tot mai cenuşie. În primăvară (ştiuca trăgea în prostie!) fata de la bar ni se părea zâna pădurii. Acum, la ceas de toamnă târzie, descoperim că aceeaşi codană e ceacâră, balcâză, lălâie – o ciumăfaie! Întoarcem pe toate feţele cele două ipoteze „de lucru”: ori n-am nimerit deloc solunara, ori pur şi simplu nu-i peşte. Prima cade de la sine, câtă vreme totala indiferenţă a bălţii ţine tocmai din primăvară. A doua, e de luat în seamă: doar şi bărcile localnicilor se-ntorc goale-goluţe din baltă. Lipovenii dau două explicaţii. Prima: în vară, când au fost căldurile cele mari, apa era amarnic de scăzută şi s-au înmulţit peste măsură plantele mâncătoare de oxigen. A doua: plasele monofilament, pe cât de interzise, pe-atât de folosite. (Replică a barcagiului: păi dacă până şi pe primarul nostru l-au prins cu monofilament...”) Dacă veţi vedea prin gazete poze şi relatări despre concursurile de pescuit din Deltă, la care s-au prins ştiuci cât elefantul, aflaţi c-am asistat la o festivitate de premiere. S-au dat cupe şi diplome până la locul 16. Fericitul clasat pe ultima poziţie n-a prins nimic (o voce din public: „Totul e să crezi în tine, Mişule!”), dar cei din frunte chiar au avut a se lăuda cu ditamai capturile. Explicaţie: s-a pescuit „în incintă”, adică în perimetrul îngrădit, furajat şi păzit de personalul hotelului, unde nici să viseze acces undiţarul de rând. Ca şi cum ai da drumul la somotei în cadă, spre a-l prinde apoi cu miraculoasele lipitori de un euro jumate bucata! Concluzia: complet dezamăgitoare Delta toamnei lui 2007. scrie
La mijlocul lui noiembrie, mă duc din nou.
