Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Cum am mai scris, clădirea Muzeului Teatrului din Iaşi a fost retrocedată unui oarecare Tartler, din Israel. Instituţia nu se mută, ci se desfiinţează. Avea toată îndreptăţirea să funcţioneze în casa în care s-a născut Vasile Alecsandri; oriunde ar fi strămutate, exponatele nu mai „rezonează” atât de expresiv, tot aşa cum piesele din Muzeul Creangă nu comunică deplin cu vizitatorul decât acolo, sub tavanul bojdeucii. După ce a vizitat casa, dl. Tartler a declarat că-s prea mari camerele şi nu li se poate da o destinaţie locativă, adică, imediat productivă, aşa că o va vinde. De remarcat că-i vorba despre cea mai veche clădire din Iaşi, oraş care n-a prea avut dreptul la piatră şi nu poate oferi călătorului interesat de de vechea arhitectură moldavă decât edificii religioase. În rest, oraşul veacurilor trecute, cu centrul înfiripat din paiantă, ardea spectaculos şi se configura altfel în fiece toamnă, după trecerea năvălitorilor. A fost, poate, cheia dăinuirii Iaşului: orice podghiaz, sotnie, pâlc ce împresura oraşul avea drept primă grijă să dea foc „dricului târgului”. Iar orăşenii, cu avutul lor cu tot, se retrăgeau în etajul reţelei de subterane, ori cereau ocrotirea mănăstirilor din celălalt etaj, al înălţimilor dominante. Singură, casa vornicului Alecsandri a izbutit să traverseze veacurile, rămânând în picioare. Vreme de câţiva ani, statul a refăcut-o din temelii, utilizând soluţii şi materiale mai valoroase decât însăşi clădirea. Înfiinţarea unui Muzeu al Teatrului în urbea în care s-a născut teatrul românesc, în casa în care a văzut lumina zilei primul nostru mare dramaturg şi-ntr-un important moment aniversar, a fost un gest firesc, înţeles ca atare nu numai de ieşeni şi legitimat apoi de rodnica activitate muzeistică probată, între altele, de cele 10.000 de piese adunate de-a lungul anilor. Acum, colecţiile Muzeului au fost re-inventariate şi adăpostite în lăzi pe care le aşteaptă doar întunericul depozitelor Casei Pogor. Casa vornicului Alecsandri a preluat-o dl. Tartler. Să fim bine înţeleşi: n-avem nimic împotriva principiului retrocedării – abuzul deposedărilor ilegale se cuvenea grabnic reparat. Numai că nu înţeleg de ce noi, românii, ne-am arătat şi de această dată mult mai catolici decât Papa, spre deosebire de toate celelalte ţări foste socialiste, care au ştiut să judece lucid şi raţional situaţiile, ieşind de sub imperiul emoţiilor ori ameninţărilor europene. Nicăieri în fostul „lagăr socialist” n-ar fi fost posibilă retrocedarea celei mai vechi clădiri din oraş, purtătoare a unor amintiri culturale de nepreţuit. În Ungaria s-a stabilit o limită a despăgubirilor (5 milioane de forinţi) şi-atât. Nici vorbă despre mii de hectare de pădure, castele, cartiere ş.a.m.d. Foştii proprietari din Bulgaria au primit, în natură, un singur apartament; pentru rest, s-au acordat despăgubiri în leva. (Dl. Tartler n-a obţinut numai Casa Alecsandri, ci un total de şase imobile, o-ntreagă stradă în plin centrul Iaşului!) Pentru a fi re-împroprietărit sau despăgubit în Cehia, este obligatoriu să deţii cetăţenia ţării şi nu se retrocedează în natură decât apartamentele libere. În Germania, nu s-a retrocedat nimic în natură; foştii proprietari (de fapt, pretutindeni, moştenitorii acestora, ori chiar moştenitori ai moştenitorilor) vor primi despăgubiri în rate. De altfel, dac-ai cere, în Germania, să ţi se restituie casa în care s-a născut (să zicem) Schiller, probabil c-ai fi considerat nebun! La noi, au prevalat hotărâtor interese personale (funcţionează din plin o mafie a retrocedărilor, adesea confecţionând documente false şi determinând mărturii aidoma), născătoare de avantaje nu numai pentru urmaşii foştilor proprietari, ci şi pentru înalta funcţionărime înzestrată cu ultima semnătură şi ştampilă...
"
