Mircea Radu IACOBAN

"Am scris, cândva, o piesă intitulată „Sîmbătă la Veritas”, care s-a jucat în aproape toate teatrele româneşti şi la câteva din străinătate. „Declicul” l-a constituit întâlnirea promoţiei mele, la zece ani de la terminarea facultăţii. Iată-ne pe aceiaşi, la 45 de ani de la absolvire. Lipsesc 12 colegi şi mai mult de jumătate dintre profesori; cu toţii, trecuţi în altă lume. Ne revedem la Universitate, în sala paşilor pierduţi, sub ochii tinereştilor personaje ale frescelor lui Sabin Bălaşa şi încercăm să distonăm, barem ca imagine, cât mai puţin. Geaba: o colegă scapă un pix pe jos; cavalereşte, ne repezim trei să-l ridicăm şi unul... rămâne înţepenit în echer. Trudnica şi înceata lui dezdoire a fost însoţită de sumedenie de sfaturi: aproape fiecare ştia cum se doftoricesc şalele, semn că-i încearcă aceleaşi bătrâneşti suferinţe... Asta e! Mă întreb cum aş scrie acum piesa despre întâlnirea aniversară, ca să nu-i spun de-a dreptul... comemorativă. Ar mai fi o comedie lirică? Greu de spus. Comedie – poate. Lirică – n-aş crede, fiindcă lirismul presupune un orizont al aşteptării apt să valideze cumva împlinirea aspiraţiilor plămădite, în egală măsură, din bună credinţă, naivitate, încredere, neştiinţă, optimism, gingăşie şi iluzii cât cuprinde, asezonate cu un strop de suferinţă. Atunci, la aniversarea unui deceniu, arcul de cerc rămânea deschis. Pornea tot dintr-un octombrie, 1957 – deci, s-a scurs jumătate de veac! – când bobocii filologi ascultau gâtuiţi de emoţie primul curs din viaţa de studenţi şi se boltea apoi generos, sugerând linii ale destinului ce puteau duce oriunde: şi-n infern (al lumii acesteia) şi-n paradis (idem). A urmat, conform legilor naturii, înscrierea pe traiectoria descendentă, până aproape de celălalt capăt al curbei... Ne-am născut la ceas de amarnic război şi, cînd am deschis ochii şi am început a înţelege lumea, eram cetăţeni ai unei „republici populare”, încătărâmaţi în chingile unui regim pe care nici noi, nici părinţii noştri nu l-au ales. Sigur că, într-o altă orânduire, bilanţul aniversar ar fi arătat şi el altfel. Nu numaidecât mai fericit (doar cei mai mulţi din promoţia 1962 veneam de la ţară, din familii modeste, şi nu-s deloc sigur că, în România interbelică, am fi izbutit să ajungem într-o universitate) dar, probabil, cu reliefuri mai accentuate. Şi-n bine, şi-n rău. Privind înapoi cu înţelegere şi deloc cu mânie, observăm că s-au aliniat, la citirea catalogului, destine evident împlinite, alături de evoluţii modeste, până-n pragul ratării. Şi nici unul nu va voi să recunoască: cei care au reuşit consideră că se putea (şi li se cuvenea) mai mult, modeştii şi mediocrii continuă să creadă că-s străluciţi, rataţii învinuiesc soarta, amicii, guvernul, poziţia aştrilor, încălzirea globală. Una peste alta, o generaţie care şi-a făcut cinstit datoria, trecută de multişor de vârsta pensiei şi care se autosugestionează cu încăpăţânare că mai are ceva de spus. Mă tem că n-are. Ce minunat ar fi să mă-nşel! Festivitatea aniversară a început cu o slujbă de pomenire a colegilor şi profesorilor trecuţi întru Domnul, la biserica „40 de sfinţi”, unde slujit-a diaconul Creangă. Într-un ungher, am zărit bătrâna cristelniţă de aramă în care a fost botezat, în 1940... autorul acestor rânduri. Joc al sorţii: botezat în biserica lui Creangă, aveam să scriu, după jumătate de veac, primul (şi singurul) lung metraj artistic românesc dedicat humuleşteanului („Un bulgăre de humă”). Numai la Iaşi sunt posibile astfel de ciudate potriveli!... Catalogul promoţiei a înregistrat, la absenţi, nu numai răposaţii, ci şi pe cei câţiva care n-au putut să vină, ori pur şi simplu n-au vrut. Printre ei, o colegă ce n-a acceptat să ni se înfăţişeze în ipostaza de băbuţă stafidită, tocmai ea, pimpanta de odinioară. De, „frumuseţea este un bun fragil” – spunea Ovidiu..."

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului La o aniversare.

Comentarii