Cătălin MIHULEAC

"

„Fericirea e cunoscută mai ales prin stările ei de absenţă”, spunea scriitorul franco-rus Romain Gary, şi mare dreptate mai avea. Dacă ne gândim fiecare în parte, cred că putem număra pe degete dăţile când sufletul nostru a atins fericirea. De aceea, cumva îl invidiez pe patriarhul bisericii noastre, intitulat din oficiu Prea-Fericitul. Cum e cu fericirea, mai ştim şi noi; dar prea fericirea trebuie să fie uneori insuportabilă.

Dacă fericirea ar fi pe cartelă, tot omul ar apuca o cantitate suficientă pentru a-şi duce zilele în pace. Dar nu se petrec lucrurile aşa. Când s-a distribuit fericirea, unii şi-au tras cu tupeu partea. Unii şi-au burduşit portbagajele, în vreme ce alţii n-au apucat nici măcar o cantitate simbolică de fericire.

Cred totuşi că titulatura de „prea-fericit” ar trebui extinsă, fiindcă avem semeni care nu ne prea seamănă, ei meritând din plin această gradaţie. Mă uit la adolescentul ăsta târziu de Tăriceanu: pârguit, afacerist, descurcăreţ, ajuns la a nu mai ţin minte câta nevastă... Îl doare la trişcă de toate: e un prea-fericit. Băsescu pare şi el o halbă din care fericirea dă pe afară; e un prea-fericit: râde, cântă şi dansează, fetele îi sunt rostuite... doar când e mahmur, prea-fericirea îi scade, dar nu cu mai mult de câţiva mililitri. Fenechiu - prea-fericit, deputat şi om de afaceri gâtrele - de-atâta prea-fericire şi-a sculptat nasul, care nu mai corespundea deloc standardelor sale. Crin e şi el un prea-fericit, mai ales că nevasta i-a răposat oarecum la timp; Cozmin la fel, nu mai poate de prea-fericire.

Doar lui Remeş, săracul, i s-a dus puţin spuma de la prea-fericire. În altă ţară, ar avea caltaboşi pentru toţi anii de temniţă, dar aici la noi sunt procurori de treabă, care ştiu să fie domni de mare clasă.

"

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Avem prea-fericiţi gârlă.

Comentarii