Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Am mai pledat, în această rubrică, pentru deplină corectitudine în pronunţia numelor proprii din lumea sportului. Trebuie să ne recunoaştem învinşi în chestiunea mutării incorecte şi profund inculte lingvistic a accentului în cazul unor nume proprii de tipul Păduráriu, devenit Păduraríu, Tâmpláriu, devenit Tâmplaríu, Cizmáriu, ajuns Cizmaríu ş.a.m.d. Pledoariile noastre – şi nu numai ale noastre – n-au avut, pare-se, vreun ecou, aşa că, şi comentatorii de televiziune, şi cei de radio, continuă să promoveze pe post o pronunţie flagrant neconformă cu legile evoluţiei fonetice ale românei. De altfel, şi posesorii respectivelor nume s-au îndrăgostit de noua haină sonoră, aparent mai “elevată” şi mai “intelectuală”, aşa că-şi zic Lumânaríu în loc de Lumânáriu, Grădinaríu, în loc de Grădináriu. Asta e! Nu mai revenim la acest subiect; oricum, l-am pritocit prea mult şi avem sentimentul că predicăm în pustie. Virusul s-a insinuat biruitor şi-i cu atât mai regretabil, cu cât aberaţia s-a născut şi lăbărţat tocmai prin transmisiile sportive. Încercăm, astăzi, să atragem atenţia asupra altor pronunţii incorecte. Unele se datorează, ca şi oficializarea palatalizării regionale de tipul Căpraru – Căprariu, unor notari de ţară, cu puţină ştiinţă de carte, care, la naşterea copilului, au scris în certificat aşa cum au auzit, adică Pâglişan în loc de Pâcleşan, ori Tincuş în loc de Ţâncuş. Se întâmplă şi la case mai mari. În alte ţări, acelaşi soi de notari au scris Hamutovski (cum, de fapt, se pronunţă), în loc de Homutovski, cum s-ar scrie corect în limba respectivă. Ori Iurişniţi în loc de Iurâşniţâi. N-avem ce face, se cuvine să ţinem seama şi de gafele altora. Le avem, însă, din belşug şi pe-ale noastre. Din transmisiile de tenis am aflat despre rusoaica Mâskina. Eroare a comentatorilor noştri, care s-au luat după informaţiile transmise în engleză, fiindcă-i vorba despre Mâşkina. Mâş, în limba rusă, înseamnă şoarece – de acolo vine numele - şi, dac-am încerca o traducere, ar fi vorba despre tenismena Şoricaru, ori Şoricică, ori Şoricău. Aproape de neînţeles este şi faptul că alt comentator (fiu al unui mare lingvist român!) nu ştie care-i capitala Georgiei şi pronunţă cu încăpăţânare Tibilisi în loc de Tbilisi. Sigur, nu-i un capăt de lume dacă fotbalistului Purícă i se spune Púrică, din asta nu cade guvernul şi nici nu-i materie pentru un proces de substituire de persoană. Dar, un popor latin cum sunt românii, s-ar cuveni să ştie măcar că accentul corect este Apúlum şi nu Ápulum, cum, din păcate, s-a generalizat. Ar însemna că şi numele regiunii Apúlia, din sorela noastră, Italia (cu capitala la Bari), s-ar pronunţa Ápulia, ceea ce-i aberant. De-a dreptul hazlie ni se pare situaţia în care doi comentatori, în aceeaşi transmisie, pronunţă diferit numele aceluiaşi fotbalist: unul îi zice Bordeianu, altul, Bordeanu. Nu-i deloc acelaşi lucru: Bordeianu vine de la substantivul comun bordei, pe când Bordeanu, de la substantivul propriu Bordea. Poate c-ar fi un exces să pretindem pronunţii hipercorecte şi în cazul denumirilor unor echipe din Spania, întrucât baza de articulaţie proprie limbii române nu-i familiarizată cu astfel de sonorităţi. Villareal s-ar citi, de fapt, în castiliană, Vigiareal, iar Valladolid, Vagiadolid. Mai simplu e-n cazurile de tip Canizares, jucătorul Valenciei, care, corect, se pronunţă Caňizares, cu n muiat. Iar Vucinic, de la Lecce, e Vucinici, după cum rău accentuate sunt şi numele jucătorilor şi antrenorilor proveniţi din spaţiul ex-sovietic – de pildă, Blohín (de la bloha, care înseamnă ploşniţă), trebuie pronunţat Blóhin, Mostovoi, Mastovói, Şmotoval?nko, Şmotoválenko. Bjelica, de la Kaiserslautern, este Bieliţa, Stankovic, este Stankovici, Juafrau, de la Albacete, Huafrau, Álvarez, Alváres şi Zapáta, de la “Steaua”, se pronunţă corect Sápata. Dacă tot am intrat în Europa, măcar...
"
