Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Pălărioarele galben-cafenii au năpădit poienile şi românul îşi aminteşte că-i frate cu codrul. La ceas de toamnă deplină, pădurea nu-i nici galbenă, nici verde: stratul ruginiu foşneşte de-acum sub paşi, pe crengi au mai rămas frunze încăpăţânate, ce-şi tremură ultimele zile pe ram. Ici-colo, câte-o margaretă mult întârziată, aşază o pată albă, ce rimează cu făptura la fel de albă şi de graţioasă a lepiotei. Poporănii ocolesc lepiota – ciupercă notată cu maximum de puncte în clasamentele culinare – din pricina asemănării cu suratele-i adânc otrăvitoare şi, ades, o găseşti doborâtă duşmănos cu piciorul. De altfel, dacă veţi răsfoi o carte de specialitate şi veţi zăbovi în faţa planşelor color, o să aflaţi cu surprindere că sumedenie de bureţi comestibili rămân neculeşi din pricina prejudecăţilor şi ignoranţei. S-a mai născocit şi povestea tâmpă cu „corcirea”, aşa că românul, ca să nu-şi complice existenţa, se înverşunează asupra ghebei, în contul căreia se trec multe dintre zacuştile şi marinatele toamnei. Peisajul, ce trece de la verde la cafeniu printr-un scurt răgaz gălbui, nu-i chiar monoton. Dimpotrivă: la tot pasul se ivesc accente violent şi agresiv colorate, ce zgârie imaginea decent echilibrată a codrului întomnat: pungi de plastic, peturi, ambalaje. Abia când intri mai adânc pe cărările pădurii, înţelegi cât de mult şi, pare-se, definitiv, s-a instalat plasticul în intimitatea naturii insultate. Aici, unde totul se supune trecerii înţelepte prin ciclurile viaţă-moarte-viaţă, s-a încuibat un musafir nepoftit, care nu se stinge toamna, spre a reînvia proaspăt şi pur la ceas de primăvară şi care, iată, s-a înstăpânit cu obrăznicie pretutindeni. În cele mai izolate şi uitate cotloane din creerii munţilor, unde-i greu de crezut c-a păşit prea de curând omul, vei găsi azvârlită omniprezenta sacoşă de plastic colorată strident, mâlită de ploi, flendurită de vieţuitoare – şi, totuşi, fără de moarte. Greu de crezut c-a lăsat-o cineva în buza râpilor, ori a agăţat-o tocmai în chica gorunilor.Circulaţia plasticului în pădure (iată un titlu de cercetare ştiinţifică!) îşi are legile ei; probabil, vântul şi şuvoaiele contribuie hotărâtor la împrăştiere, însă punctul de origine al vinovăţiei rămâne mereu acolo, în momentul de inconştienţă a omului ce aruncă punga în marginea poienii, ori în şanţul drumului. Mai devreme sau mai târziu, o vei găsi la kilometri distanţă, de parcă plăsmurirea chimică ar avea viaţă proprie! Nu mai spun ce-i în Delta Dunării, unde am aflat sticle de bere etichetate prin Germania, Austria, Ungaria, clădărite pe câte-un plaur – astfel jignind pur şi simplu fiinţa Deltei. Voluntariatul ecologic nu rezolvă mai nimic, fiindcă se exercită pe porţiuni mărunte, iar fenomenul păcătos s-a generalizat de mult. Şi, oricum, peste scurtă vreme, situaţia revine la ceea ce a fost. De altfel, faptul că-n pădurile ţărilor cu adevărat civilizate nu vei afla o hârtie, o cutie de conserve goală, o sacoşă de plastic, nu se datoreşte cine ştie căror acţiuni de curăţire, ci educaţiei cetăţeanului, conjugată cu anume politică statală, menită să încurajeze (financiar, nu cu vorbe şi îndemnuri) colectarea şi reciclarea recipientelor goale. Poate, odată şi odată, fi-va şi la noi... Cât despre ghebe: am numărat, sâmbătă, 44 de maşini staţionând pe marginea drumului către Dobrovăţ din pădurea Bârnova. Marea majoritate, Dacii. Ici-colo, câte un Trabant, Lada, ba chiar şi un IMS antediluvian. Ăştia ni-s culegătorii. Cei cu Mercedesuri cumpără, probabil, ghebele în caserole, de la Kaufland.
"
